Cum o fost pe vremea mea I

In cele de mai jos, incerc sa descriu atat cat am putut sa vad si sa pricep din realitatea vremurilor prin care am trecut, si asta nu neaparat pentru ca ar conta, ci macar pentru a-mi fi mai usor sa-mi aduc aminte. Nu intentionez sa subliniez ca anumite parti ar fi fost mai bune sau mai rele in trecut, ci incerc sa stabilesc niste puncte de reper.

Primele mele amintiri sunt de pe cand aveam  patru ani. Franturi de imagini si de stari, cum ar fi  un borcan de zece litri cu cativa gupi in el (mi se parea cel mai frumos lucru posibil), senzatia de libertate data de faptul ca parintii ne lasau afara fara oprelisti, limitele ne erau date fix de curajul nostru de a ne aventura pe strazi necunoscute sau pe o creanga ceva mai inalta din  plopul din fata blocului. Nu am habar daca parintii se temeau sau nu sa ne lase singuri afara, stiu doar ca nu aveau de ales.
Ai mei erau constructori, plecau dimineata la munca si veneau seara, asa ca, de multe ori, veneam de la gradinita cu fratele meu si ne jucam prin fata blocului pana sosea unul din parinti acasa. Asta pana prin ’76, cand taica-mio  si-a cumparat masina (dacia 1300),  si ne mai aducea cateodata cu masina de la gradinita. Odata cu masina, au venit la pachet si vacantele la bunicii din partea mamei, la peste cinci sute de km de orasul in care locuiam. Drumul pana in satul bunicilor era mereu un prilej de bucurie, asta pentru ca, pe de o parte ne bucuram de drum, vedeam Targu Mures (pana in ’89, era singurul oras de unde puteam sa cumparam aproape orice fel de pesti de acvariu, si nu  din magazine, pentru ca nu erau pe vremea aia, de la un crescator particular), Sighisoara, Sibiu, ca mai apoi sa zgaim ochii pe Valea Oltului, iar pe alta parte ne distram grozav la bunici. Cum in vremea aia erau putine masini, traficul era lejer (destul de rar se punea problema depasirilor  si niciodata nu tin minte sa fi asteptat in coloana in afara de barierele de la intersectiile cu calea ferata), asa ca nu aveam nici un stres, ne opream pe unde aveam chef si ne permiteam sa cascam ochii dupa pofta.
Ajunsi in satul bunicilor, la cativa km de Craiova, primul lucru pe care il faceam era sa ne dam jos incaltarile. Ne mai incaltam doar daca mergeam in oras sau cand plecam inapoi acasa. In rest, toata vacanta umblam desculti. Dupa o zi ~ doua de umblat descult, te obisnuiai si puteai sa alergi prin scaieti si nici macar ca-ti mai pasa. Obligatii nu aveam prea multe cat timp eram pici de 6-10 ani,  adunam dimineata iarba pentru porci si gaini, balega de cal si frunze de dovleac (pe care le amesecam dupa care faceam o tocatura in care se mai puneau tarate sau uruiala de porumb amestecat cu grau) pentru ratuste, scoteam gastele pe ulita si le alungam sa pasca cat mai departe de casa (se intorceau intotdeauna singure, seara), iar dupa astea puteam sa mergeam la joaca. Joaca pe vremea aia insemna sa tragem cu arcul sau cu prastia, ni le confectionam singuri, elasticul  nu prea era de gasit, asa ca camerele de bicileta erau la mare cautare, ieseau niste prastii grozave din ele. Trageam  in special dupa gugustiuci si porumbei, iar cand ne saturam de “vanatoare”, incepeam “razboaie” intre ulite, totul era permis si nu de putine ori se lasa cu capete sparte, cucuie si vanatai de toata frumusetea. Asta era dimineata, ca dupa amiaza se mergea de obicei la furat. Asa era obiceiul, mergeam pe rand, la piersici, caise, lubenita, pepeni galbeni, cirese, zmeura, struguri, prune si naiba mai stie ce, dar in fiecare zi la altceva. Furat inseamna si cand mergeam sa luam din fructele bunicilor, ai nostri aveau o livada de peste o suta de ciresi, soiul pietroase, erau mari, negricioase si cat se poate de dulci. Niciodata nu duceam fructe acasa. Fiecare isi facea “burta” (adica manca pana se satura) si ne vedeam de treaba, probabil ca de asta eram lasati in pace. Mergeam de capul nostru oripeunde aveam chef, nu ne tinea nimeni seama, iar daca se intampla sa ne ratacim prin sat, atat ne invarteam si umblam pana dadeam de vreo ulita cunoscuta, asa se face ca de mici am stiut mereu ca-n palma tot satul.
Astea erau activitatile de zi, ceva munca, apoi joaca si zbenguiala cat cuprindea. Seara, cica socializam. Ne adunam cate zece douazeci de oameni, fiecare aducea ce putea de acasa (puteai sa vii si cu mana goala, nimeni nu tinea cont), vin, seminte, cate un pui  sau un iepure pe care-l puneam pe jar, faceam focul, rupeam din tutunul insirat pe garduri (asa se usca tutunul, se insirau frunzele pe sfoara si stateau atarnate pe garduri pana se uscau) si ne faceam “tigari foi “, pufaiam si povesteam, cu randul si doar daca ni se parea ca avem  ceva  interesant sau hazliu de povestit.
Cand ne saturam de piscaturile tantarilor si ni se facea somn, mergeam acasa, mai infulecam cate ceva, ne spalam (in lighean, cu apa rece din fantana), si la culcare cu noi. Televizor aveau bunicii  dar nu prea aveam  la ce sa ne uitam. Telefon era “cu comanda”, adica, eram conectati la centrala satului, nu puteam sa apelam direct pe cineva, ci vorbeam cu o opertatoare si-i spuneam numarul de telefon cu care vroiam sa ne faca legatura. Se vorbea rar la telefon, cam o data la doua saptamani, mai povesteam cu parintii si cam asta era tot.
Dupa ce am trecut de zece ani, s-au cam dus vremurile cu joaca, cam tot ce tinea de bunicii din Craiova inseamna munca,  de la  plantatiile de tutun , pana la sapat la randuri kilometrice de porumb, cules sute de kilograme si tone de rosii, aredi, vinete, cirese, lubenita iar mai apoi  stateam cu zilelele si noptile in piata pana vindeam tot ce culesesem.
Intotdeauna, masa de seara era mai imbelsugata, asta si pentru ca, dimineata, fiecare imbuca la repezeala niste branza cu rosii sau ceva rece, nu gatea nimeni, iar la amiza mancam de obicei din pachet, asa ca, doar seara ramenea timp pentru mancare gatita. In timp ce barbatii “citeau” cateva galeti/ulcele cu vin (bunica-mio o avut ani de zile in care nu s-o atins de apa, facea in fiecare an intre trei si cinci mii de litri de vin, pana si noi, copiii, primeam vin cand mergeam la sapa, niciodatat apa, insa nu stiu sa spun de ce) bunica-mea facea “turte” (ca un fel de lipii, doar ca mai groase si mult mai gustoase, fie simple fie umplute cu cartofi)  sau panie in test, cocea ardei din care faceam “ciusca” sau ii puneam cu niste rosii si usturoi peste un pui, si iesea un ostropior de ne lingeam degetele (ficatul de pui si pipota se faceau cu sare pe jar sau pe plita sobei, grozav de bune) si castroanele pana la luciu. Mancam la o masuta mica, cred ca avea maxim treizeci de cm inaltime, nu aveam portii, fiecare manca cat apuca, exceptie facand bunica mea, care nu manca niciodata la masa cu noi (si nu doar ea, ci toate femeile din sat pe la care am fost), ci intoteauna dupa ce mancau toti ceilalti si dupa ce strangeau si  faceau curat. Din cate am inteles, barbatul  avea toate drepturile, iar femeia cu obligatiile.
Paine se gasea de cumparat, daca bine tin minte, pe cartela, cu portia, miercurea. Aveam dreptul  la cateva paini, paini pe care, daca ajungeam sa ne facem timp sa mergem sa le cumparam, le dadeam de obicei porcilor, asta pentru ca, pe de o parte era ieftina, pe de alta parte nu se compara cu cea facuta de casa. In general, oamenii din zona munceau pe rupte, beau de stingeau, si pana si cel mai sarac om din sat avea un acoperis deasupra capului si mereu ce sa puna pe masa.

Cand o sa ies io la pensie ...

De cand ma stiu mi se strepezeau dintii cand auzeam oamenii cum povesteau despre cat de frumos viseaza  pensionarea. Mie mi se pare o tampenie sinistra, visatul asta la frumusetea pensionarii.

De obicei sunt doua cazuri  de vise umede cu si despre pensionare, primul caz, oamenii se gandesc ca  isi vor permite sa faca ce-si doresc, odata cu iesirea la pensie,  asta pentru ca nu mai au presiuni pecuniare, al doilea caz, se gandesc ce bine va fi cand o sa lustruiasca menta si o sa frece tiparaul toooata ziulica.
In primul caz, mi se pare destul de simplu si de logic sa cauti sa faci ceea ce-ti place cat mai repede cu putinta, nu sa astepti pensionarea pentru asa ceva. Adica, iti place sa mesteresti la lemn, fa-te tamplar, iti plac animalele, incearca sa te angajezi la o ferma (sau bucatar, daca-ti plac mai in sange) sau fa-ti o canisa, un pet shop, fa-te oengurist sau alte prostii de gen.

Pentru ambele cazuri, mai exista si posibilitatea “pensionarii” pe fonduri proprii, adica, trage cat poti tu de tare, unu, doi, zece ani, cati moasa-sa pe gheata ii nevoie, si fa-ti singurel pensia, nu astepta sa devii un mos basinos dependent de cateva sute de lei amarate de la stat. Cunosc cativa oameni care si-au inchiriat apartamentele si si-o permis in felul asta sa se pensioneze si sa faca ce-si doresc, adica, sa se ocupe de albine mergand cu rulota pe unde au chef, sa se mute la tara si sa tina pe langa o casa tot ce doreste muschiul lor, sau doar sa dospesca fara a face altceva decat sa se uite la televizor.

Poate ca-s io defect si vad lucrurile gresit din cauza ca era sa dau dunga de cateva ori pana acum, poate ca din cauza asta judec gresit si-mi pare mie ca putem foarte bine sa dam dunga in orice zi si-n felul asta ar fi posibil sa nu mai apucam sa facem ce ne place. Poate ca-s tot defect cand ma gandesc ca, la 68 de ani (sau cat moasa-sa pe gheata o mai fi varsta de pensionare la barbati), nu mai suntem (aia care mai apuca, ca mie-mi pare enorm 68) decat niste mosi basinosi si plangaciosi, care se vaita toata ziua cat de tare ii dor incheieturile, ce probleme mai au cu hemoroizii, cate pastile pentru nisip la vezica si la rinichi trebuie sa inghita zilnic si  alte rahaturi d’astea sinistre. Poate ca nu-s destul de rabdator asa ca incerc sa fac acum (cat inca mai pot) ceea ce-mi place.

Cum pana mea sa balesti la faptul ca o sa ajungi un  sclerozat  care de abia  isi mai taraste pieile, care nu mai ii in stare sa iubeasca (adanc si apasat) nici macar cu viagra si-i nu mai poate face cate un chef, un scaldat in curul gol de 1 mai sau te miri ce alte mici minunatii de genul asta, care-ti mai coloreaza cat de cat viata. Cum sa visezi “imi doresc sa fiu batran”?

Hai romales

Ca un constructor serios ce ma aflu, m-am apucat de construit cu drag si spor, ca doar o dat primavara in noi si constructorii is intr-un fel ca gazele, se apuca primavara de treaba de zici ca nu-i adevarat.
Organizarea o fost simpluta, gasit doi negri (negri in sensul ca baga munca fizica din greu, ca negri pe plantatii, nu ca-s colorati) si cu mine trei, lopeti, cazmale, panouri pentru cofrat, fier pentru armatura si ciment se gaseste pe la orice depozit, pisoc, balast si pietris ibidem, energizant pentru negri (adica bere) si vointa pentru mine cat cuprinde, si cam asta o fost.
Lasand la o parte faptul ca am tras la betoane mai ceva decat  un sclav pe plantatie, ca preparam (la betoniera) si turnam betoane si noaptea la lumina farurilor, rezultatele s-or concretizat prin faptul ca mi s-o cam lungit mainile, am facut febra musculara si m-am cam bronzat. Ca efect secundar, gardul din beton dinspre drum ii  terminat si arata destul de bine.
Toate bune si frumoase pana cand o venit la mine un bastinos din zona (cam negricios, la propriu) cum ca suntem aproape vecini si ca ar trebui sa ne ajutam, ca daca vreau sa-mi las din materiale sau din utilaje la el, "nu-i problema, maca-ti-as" ba dimpotriva, ma ajuta cu mare drag si placere. Iar io, ma uitam ca vitelul la tiganul cel degraba saritor, si nu reuseam sa pricep de unde atata drag interetnic. Asta pana m-o lamurit (aproape) vecinul "Ca daca ma uit mai bine la tine, si tu esti cam negru."
In felul asta, pana la sfarsitul verii, parca vad ca o sa ajung sa-l aud pe fi'miu cum striga la usa "Mami, hai deschide tu, ca-i un tigan la usa!", asa cum o patit un fost coleg (dupa o luna intreaga de santier cu soare si vant din plin).  Tetrailes bahtalo sau come si dice!

Soc si groaza!

Dragi mei cititori (da, amandoi), cu greu mare imi trag rasuflarea si incerc sa-mi linistesc emotiile, asta pentru a va putea imartasi groaznica experienta prin care tocmai am trecut.
De cand ma stiu, am fost o fire destul de tare, am trecut prin multe grozavii si rar mi s-o intamplat sa ma pierd cu firea, ba mai mult, jumatatea mai buna  ma cearta destul de des ca-s insensibil pe anume laturi, ca lucruri care ar misca si ar incalzi pana si o tinichea, pe mine ma lasau neclintit si rece.
Oricat de otelos si calit as fi, atat pisic cat si fizic, n-am putut sa ma abtin si sa nu ma cutremur din toate incheieturile in fata grozaviei de astazi. Mi s-au muiet genunchii, mi-o pierit glasul cel putin un sfert de ora si, parca, un val sangeriu cu negru mi s-o asternut peste vedere. Imaginea de groaza imi staruie si acum in minte, intr-un colt intunecat al baii, chircit, rece si cat se poate de hidos, zace al nostru cantar care indica nouasopt  de kilograme! Sunt socat, trist si nepermis de bomflau.
Pusca si cureaua lata, io care aveam de obicei saptezeci si cinci  de kilograme, soc si groaza c-am facut-o lata. Cat de greu poate sa fie sa tii o cura de slabire? Lasand placinta cu mere a jumatatii la o parte (ca i-am zis, daca mai coace asa  ceva, ii in risc maxim de divort), cine se poate lasa de fumat, trebuie sa se poata lasa si de ingrasat si se poate apuca de slabit. Am zis.

Dobitarzii

Stie cineva de ce-si doresc  oamenii copii? Treaba cu vrutul copiilor m-o frecat destul de mult, adanc si apasat, doar ca, dupa ce am ajuns sa am doi, nu am mai avut timp de frecusurile astea. Asta pana cand am vazut (corect cred ca ar fi - am citit) cum se agita o ceva femeie ca-i deosebit de rau sa faci copii si-i una dintre cele mai mari prostii, iar parintii sunt de fapt niste dobitoci retarzi. Lasand la o parte faptul ca isteata si-o numit din start  parintii  ca fiind niste dobitoci, rezultatul prostiei lor fiind chiar dansa, mie mi-o fracturat (putin, pe margini, nu de tot) logica. Adica, stai asa,  si io-s dobi si  'tard? Nu prea ma simt (nu foarte des, iar cand ma simn, nu din cauza copiilor), asa ca, firesc si normal mi se pare sa apelez la argumente. Spunea isteata ca:  copiii  sunt aspri urlatori, mari consumatori de energie si resurse - lucruri cu care sunt perfect de acord, cu mentiunea ca, galagiosi sunt pana pe la 2-3 ani, iar mari consumatori de energie si foarte mult timp sunt pana pe la 6-7ani (depinde de cum ti-i educi). Neavand copii,  rezulta ca-ti ramane mult mai mult timp (si resurse) pentru tine, lucru cu care iarasi sunt perfect de acord, insa, automat ai fi mai intelept (prin faptul ca-ti directionezi resursele catre tine, si nu catre altii) si mai stabil emotional, pentru ca nu-ti toaca, aia mici, creierii - lucru care-i discutabil.
Plecand de la cele de mai sus, rezulta ca oamenii care nu fac copii, au anumite avantaje, insa tot nu-mi reiese de ce oamenii care au copii ar fi dobitoci. Lasam la o parte faptul ca, oricine sufla si bate in taste, face lucrul asta tocmai pentru ca cineva o hotarat sa renunte la avantajele de mai sus. Sa n-aud de  tampeniile emoiste, cum ar fi faptul ca bate-n taste ii de fapt un chin iar viata ii 'nasjpa', asta pentru ca mi se pare axiomatic ca atat timp cat (ra)sufli, merita sa treci prin toate ale vietii, iar daca  nu-i de trait, bagi doo cutii de somnifere, dai drumul  la gaz, ura! si la mirosit ghioceii pe la radacina.
Nu ma leg si nu-s in masura sa ma iau de partea in care se spune ca "ti-a fost daruita viata, daruieste si tu la randul tau", mi se pare o tampenie, cred ca, mai degraba, tine strict de alegeri personale. Mi se pare deplasat sa spui ca faci copii pentru ca "ti-a fost daruita viata", mars ma,  sau ca aia care fac sau nu fac copii se gandesc mai intai la cate miliarde de suflete sunt pe planeta. Ii vorba de alegeri personale si, atat cei care fac copii cat si cei care nu fac copii, nu-s nici de condamnat nici de laudat.
Pana acum,  din partea femeii am reusit sa vad parte din sacrificiile pe care trebuie sa le faci ca si parinte, si ar rezulta ca, ai doar dezavantaje, fara sa vina ceva  la schimb care sa compenseze.
Mi-ar placea sa aud parerile parintilor, cu argumente clare si concrete, care-s avantajele de a fi parinte. Lasand la o parte ca i-am intrebat pe vreo cativa si, tot ce au reusit sa-mi spuna o fost ca-i greu de descris, da' ii grozav de simtit, oha (adica lipsa) avantaje, da' o gramada de iubire. Dam  la o parte aiureala cu cana de apa adusa la batranete de catre copii, si cam la asta s-o rezumat raspunsurile parintilor: multa iubire, asta primesti daca  devii parinte. Bun, stiu ca-i delicat si dificil de definit iubirea, nu-i palpabila, nu-i masurabila, moasa-sa pe gheata de iubire, pana la urma, poti sa-ti iubesti  partenerul/rii de viata cat de mult, adanc si apasat vrei, fara sa fii nevoit sa faci sacrificiile pe care le fac parintii sau, poti sa-ti iubesti cainlele, capra, camila sau cele doozeci de  pisici cu care traiesti, nu? Nu.
Copiii iti ofera, in primul rand, stabilitate emotionala, adica, ii iubesti neconditionat, toata viata ta de parinte. Daca ii cineva in stare sa explice si de ce, as fi recunoscator, eu nu-s in stare sa-mi explic de ce, dar stiu sigur ca parintii mei asta au simtit si simt, la fel cum  exact asta simt si  io pentru copiii mei.
Unii zic ca asta-i mecanismul de perpetuare al speciei, ca tocmai 'recompensa' sub forma de stabilitate emotionala si iubire neconditionata fac ca parintii sa treaca fara probleme peste sacrificiile impuse de cresterea copiilor, la fel cum mecanismul asta face ca, pana in sase ani (perioada in care aloci cele mai multe resurse cresterii), copii sa fie nepermis de simpatici, deosebit de 'smotocibili', 'alintabili' si 'pupacibili', cacaturi de ori vomiti ori dai in diabet cand le auzi.
Gandindu-ma mai bine, mi se pare oarecum hazliu ca cei care-si dau cu parerea despre cum ii sa fii parinte, n-or fost niciodata pusi in postura de a fi, pe cand, parintii, au trecut prin ambele, si au termen de comparatie.
In contuzie si de incheiere, daca  anumite persoane considera ca, a face sacrifiicii si a oferi din resursele tale oamenilor la care tii sunt  caracteristici specifice retarzilor si dobitocilor, nu-mi ramane decat sa ma declar unul.

Reducerea volumetrica a cornetelor nazale prin radiofrecventa si moasa-sa pe gheata

Io pe cand am fost mic, am fost tare rau, da' rau-rau, pe-atat de rau, incat mi-am rupt nasul  doar de trei ori. Drept urmare, s-o facut la fel de sinuos precum un drum de munte. Bun, asa am ajuns la deviatie de sept, da' faptul asta nu m-o impiedicat sa folosesc clarinetu' la respirat.
Acu' vreo cativa ani, am inceput sa nu mai pot sa bag aer prin amusinator. Jumatatea mai buna, ca sa ma duc pe la doctori, sa-mi faca si sa-mi dreaga pe moasa-sa pe gheata numa' sa sesfunde organu', pentru ca, altfel,  in timp, amusinatorul infundat posibil sa duca la probleme cu inima. Iau trimitere pentru O.R.L. si plec io la capitala, ca Pacala in targ. Nimeresc la un  doctor care da verdictul scurt, deviatie de sept, ma bate scurt pe umar, imi zice ca-mi face doua injectii in nas, cum ar veni, pregatitoare operatie si, hotaraste ca-s norocos, in cateva zile ma opereaza. In momentul in care mi-o facut injectiile in nas (cate una pe o parte), mi-o dat lacrimile - instant - de durere. Pusca si cureaua lata, mai putin durea cand imi rupeam nasu alt'data. Imi da o bucatica de tifon si ma tipa acasa, cum ca sa vin saptamana viitoare, la operatie. Si asa ies io nauc, cu lacrimile siroind pe fata, cu o bucatica de tifon care nu facea fata sangelui ce picura din nas, de se uita lumea la mine ca la urs.
Intre timp, s-o facut ca o aparut ceva urgente si n-am mai avut timp sa ajung la operatie, iar ami apoi, nu stiu cum de s-o facut ca nici nu prea m-o mai framantat problema. Asta pana de vre-un an, jumate, vreme din care o inceput sa ma doara gatul. Incerc io un tratament, doo, altele, la un doctor, doi, trei, nimic. Durerea statea la mine in gat si nici macar nu i se rupea de doctori si tratamente. Dupa ce s-o incercat cu fel de fel de buline si injectii (bucuria jumatatii, printre altele, o fost si asistenta prin spital, si grozav ce-i mai place sa bage ace in oameni) cu rezultate nule, s-o ajuns la concluzia ca trebuie sa-i facem loc aerului sa treaca prin amusinator, poate in felul asta se curata mai bine gatul si dispar drerile. Doar ca, de data asta, nu s-o mai legat de deviatia de sept, ci s-o hotarat ca reducem cornetele nazale ca sa desfundam conductele de  aerisire.
Toata treaba o durat pana-n 15 minutele. Cam zece minute am stat cu ceva mese cu anestezic prin conductele amusinatorului, dupa care, mi-or mai dat cu putin spray cu ceva anestezic, iar apoi, in cinci minute m-o gadilat cu ceva tepusa (care-i de fapt un electrod cu doua ace), aia fiind toata treaba cu reducerea cornetelor prin radiofrecventa.Mi s-o spus sa nu-mi suflu nasul, sa nu fac baie, si alte mici maruntisuri d'astea de-ti mai coloreaza viata. Cam o ora si jumatate m-o frecat ceva arsura, partial dureros, partial sacaitor, cu vagi urme de creieri durerosi. Norocul meu si inspiratia mea o fost ca n-am ascultat de doctor si mi-am suflat nasul. Dupa ce am scos cate un cheag frumusel din fiecare nara, disconfortul si durerea au disparut in proportie de 90%. Si uite asa am ajuns sa  fiu  fericit.
Toata treaba  fost o banalitate si zic ca merita facuta, chiar daca clarinetul nu functioneaza la capacitate, macar intra si iese aerul pe acolo si, implcit dorm deja ceva mai bine. In contuzie, acolo unde ii cazul, treaba asta cu reducerea cornetelor nazale merita facuta cu varf si indesat, fiind o metoda putin invaziva si aproape nedureroasa.

Di ce?

S-o dus sufletului cura mea de slabire. O clipit jumatatea de doo ori, si bam, jumatate de tava de prajitura cu mere o disparut in imensitatea burtii din dotare.
Cand o vazut rezultatul, nici n-o indraznit sa mai clipeasca, nu de alta, da' era sigura ca daca mai clipeste de doo ori, dispare si restul de prajitura.

Batandu-ma pe burta, ma intreb de ce s-or fi inventat prajiturile cu mere si de ce naiba or fost facute atat de bune. Singura explicatie logica ar fi ca, cineva, ii uraste pe bomflaii care se tin serios de cate o cura de slabire.