sâmbătă, 2 iunie 2012

De unde reiese ca suntem oarecum la fel?

Mare fericire fericire mare, mi-or sosit rudele (prin alianta, adica sora jumatatii mele mai bune, cu sotul ei si cu copiii) din Nemtia, simpatici foc si dragalasi cat se poate, pacat ca io nu sprahe doici. Printre activitatile (mai mult sau mai putin artistice) de grup, la loc de frunte se afla vizitatul rubedeniilor de pe la tara, ca se bucura nemtii de zici ca s-ar intoarce in timp, asa minunatii li se pare ca vad (mai ales cand ii vorba de carute).
Toate bune si frumoase, atat ca io, stiindu-ma mai meltean de soi, de fiecare data casc si-mi fac urechile palnie catre cumnatu-mio, da de mai prind cate ceva de la el si ma mai deprind si io aspecte legate de educatie, ca am de unde, omul ii cu ceva functie de conducere pe la Cisco, cu masterat  facut prin Japonia si alte minunatii.

Aflandu-ne noi pe la tara, o fost musai sa trecem si pe la mormantul socrului meu, grozav (cum s-ar spune pe la noi pe la tara - om de pus pe rana si de acolo sa nu-l mai iei). Nu stiu cum sa o spun mai pe sleau, io de soi sunt ateu (cumnatu-mio la fel), da' cand ma gandesc la socru-mio, imi dau seama ca ii unul dintre cei doi oameni care ma fac sa-mi doresc sa existe un dumnezeu. Inteleg, stiu, oricarui om ii vine randul, atat ca, mi-i greu sa ma impac cu gandul ca omul n-o apucat sa se bucure de ce si-o dorit mai mult, de ceea ce visase sa aiba parte la batranete. Pana la urma, moartea in sine nu-mi pare neaparat o pierdere, ci pierdearea ii data de lucrurile de care ar trebui sa te bucuri si nu mai apuci. Altfel spus, in momentul in care nu mai suntem capabili sa ne bucuram, mi se pare ca suflam degeaba. 

Discutand lucrurile astea cu cumnatul meu, ajungem in punctul in care imi zice ca daca apuca sa-si creasca copiii, sa-i vada ca-s in stare sa se descurce de capul lor si sa-si faca drumul lor prin viata, i se cam falfaie dinspre cat o mai duce. Mda, pana la urma, oamenii se mai aseamana cateoadata.