Deja am povestit cum erau vacantele la bunicii din Craiova si, pe langa verile bogate, iernile monotone si munca (pana cadeam in cap), cred ca o sa ramn mereu cu nostalgia 'burtilor' de cirese - pietroase, cu fumatul tutunului direct din sirurile atarnate pe gard, la uscat, cu ciusca si ostropelul alaturi de turtele in test si cu sentimentul dat de bunatatea nemarginita a bunicii.
Cu totul altfel au stat lucrurile la bunicii din partea tatalui, bunici ce locuiau la doar 17 km de Bistrita. Spun doar 17 km pentru ca distanta asta ii permitea de multe ori bunicului meu sa vina sa ma ia cu caruta. Nu stiu cum sa ma exprim mai bine dar, bunicul meu a fost modelul meu in viata. Mereu am crezut ca asa i-a fost felul lui de om, molcom si blajin cu cei dragi, iar toate greutatile vietii n-au facut altceva decat sa-i scoata si mai mult in evidenta felul lui de a fi. Cand spun greutati , ma gandesc ca pe cand avea doar sase ani fusese dat sluga la boier, asta insemna munca de la 5-6 dimineata pana se intuneca, toata munca asta pentru un bot de mamaliga, o urma de cepa si sare, bataie si dreptul de a dormi in grajd, cu caii. Cred ca de atunci a inceput sa indrageasca caii, de cand l-am stiut si pana cand a murit a avut cai si nu stiu sa-i fi batut vreodata. De fapt, indragea toate animalele. Asa se face ca bunicul avea cai, vaci, caini, porci, oi, iepuri si porumbei. Pe timpul verii, mergeam aproape in fiecare zi in padure sau pe dealuri, fie sa cosim iarba si sa facem fan, ba dupa lemne, ba dupa bureti (adica ciupeci, de la vinecioare, galbiori, bureti iuti - albi -, bureti de roua, hribi-manatarci si ghebe), mure, fragute, zmeura sau alune. Ciupercile fie le mancam crude sau pe jar (daca aveam si putina branza sau cas sa punem in mijlocul lor in timp ce se faceau pe jar, era nebunie curata), fie le duceam acasa si le puneam la uscat sau la murat pentru la iarna.
Tin minte perfect ca de fiecare data isi facea timp sa caute urme de animale, asa se face ca de multe ori ajungea sa imi arate serpi (din cei negri, de casa, care nu-s veninosi), vulpi, iepuri si ciute, de cateva ori chiar si ursi, insa avea grija sa faca in asa fel incata sa ne separe o distanta cat mai mare de ursi. La fel de bine imi amintesc cum gaseam pesti, salamandre sau broaste aproape in fiecare paraias sau izvoras. Tin minte salamandrele si broastele pentru ca, daca le gaseam, insemna ca apa din izvorul respectiv era buna de baut.
Pe vremea aia, nu exista curs de apa in care sa nu fie pesti. Daca in paraiase erau doar din cei mici (care se faceau maxim cat palma de lungi dar subtirei), adica grindele si boisteni, in paraurrile mai reci gaseam zlavoace si pastravi, iar in parauri si rauri clenuti, scobari, mrene, somotei si somni. Nu exista pod peste rau pe care sa stai pret de cateva minute si sa nu vezi macar un banc de pesti, atat de multi pesti erau in vremea aia.
Pestii din paraiase erau foarte usor de prins, apa fiin mica, faceam repede un 'dig' din pietre in aval, 'bateam' apa din amonte ca sa adunam cati mai multi pesti in dreptul digului din pietre si totodata ca apa sa se tulbure, si-i adunam cu o sita de cernut pe care o varam peste tot pe unde se vedeau pesti agitandu-se. In parauri ii prindeam fie montand vârşe pe inserat, fie cu tepuse din lemn in cazul zglavoacelor (zglavoacele sunt pesti care cauta de regula sa se ascunda, nu sa 'fuga', cel mai greu ii sa le vezi, ca se confunda foarte usor cu pietrisul de pe fundul paraielor, sunt niste pesti ai naibi de urati si foarte gustosi), iar in rauri ii prindeam cu mana printre pietre sau radacini.
Orice s-ar fi intamplat, duminica nu munceam. Spre deosebire de olteni, ardelnii erau 'mandri', iar cand spun mandri, o spun in sensul de mandrie care bate in directia demnitatii, nicidecum in cea a laudei. Daca in Craiova se muncea la gramada, duminicile, de sarbatori, la colectiv si pe terenurile proprii fara nici o tresarire, in Bistrita nu era posibil asa ceva. Cica preferau sa-si duca vaca in padure, pe munte, sa o lase prada ursilor decat sa o duca la abator. Pe vremea aia nu aveai voie sa tai vaca sau vitel, daca bine tin minte, era considerata infractiune. Nu s-a reusit niciodata colectivizarea in zona satelor de unde era bunicul meu, asta fie din cauza caposeniei bargauanilor fie din cauza reliefului, ce rahat sa faci cu CAP-ul daca ai numai dealuri si nu poti sa cultivi nimic?
Duminca se 'gateau' cu totii (isi luau straiele cel bune, portul popular de regula) dupa care mergeau la biserica, in şpaţir (adica la plimbare) sau se intalneau la in piata satului sa mai povesteasca.
Nu tin minte sa-l fi vazut pe bunicul meu sa mearga vreodata la biserica, stiu doar ca se ducea intr-o camaruta unde vroia sa fie singur sau, poate ca isi dorea sa fie doar el si Dumnezeul lui. Era credincios in felul lui, nu bisericos si nu genul de om care cauta sa-si impuna/arate credinta.
Duminica plecam la plimbare fie cu caruta, fie calare prin padure, iar cand gaseam cate un loc care ne placea, incepe sa-mi povesteasca. Imi povestea despre razboi, despre ororile si suferinta prin care au trecut el si ai lui, despre vremurile in care muncea la cariera de piatra, ca apoi sa incerce sa ma faca sa intelg cat de mult aveam in vremea aia in comparatie cu vremurile din trecut. Era felul lui de a-mi arata ca se bucura de viata si era cat se poate de molipsitor.
Daca ar fi sa povestesc despre bunicul meu, probabil ca as umple o grmada de pagini, insa imi doresc sa-mi amintesc cat mai clar (si amestecand cat mai putin emotiile) cum ne-o fost mai demult, asta pentru a avea termen de comparatie intre ce o fost si ce-i acum.
