Partea asta cu sacrificiul pentru omul iubit are la baza (de cele mai multe ori) sentimente si porniri cat se poate de autentice. Mi se pare ceva normal si firesc sa pui omul iubit mai presus de tine si chiar sa duci aspectul asta la extrem. Bon Jovi sau Bruno Mars poate ca au avut trairile astea cand si-au compus melodiile. Doar ca partea asta mi se pare cea mai usoara, mai ales din pozitia unuia care si-a contemplat moartea (atat la propriu cat si la figurat, chiar am fost in moarte clinica), sa se termine totul repede, cu cat mai putina suferinta atat pentru tine cat si pentru cei dragi, cred ca ar fi varianta cea mai usoara. Oricat de seducatoare ar fi, este o varianta pe care eu nu am vrut sa mi-o permit. Nu inca.
In urma cu o perioada buna de timp, puteam sa imi pierd jumatatea mai buna. Daca ar fi existat vreo posibilitate sa fac schimb cu ea, eu in locul ei, imi place sa cred ca as fi acceptat fara ezitari. Tot ce am gasit insa, in orele care nu se mai terminau cand ea era in operatie, a fost o mica biserica, biserica Scaune. Asa agnostic cum ma stiu dintotdeauna, am incercat atunci sa fac o intelegere, m-am gandit ca daca exista un Dumnezeu, ii fac niste promisiuni, promisiuni de care ma tin.
A urmat partea in care am vazut pe holurile spitalului Coltea o familie in care mama avea 28 de ani si tatal 31 (stadiul 4 si unul si celalalt), iar cei doi copii aveau 3 si respectiv 5 ani. Nu cred ca voi putea vreodata sa le descriu privirile cand erau cu copiii. Si de atunci cel mai frica mi-a fost sa ajung in situatia in care sa nu pot sa-mi cresc copiii. Mai am foarte putin si as putea sa spun ca am reusit. Si atat timp cat ii stiu pe ei bine, imi place sa cred ca voi pleca cu zambetul pe buze.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu