Am reusit sa-mi cheltuiesc (cu folos, zic io) miniconcediul in care am fost pe acasa (treaba asta cu unde ii "acasa" ii relativa raportata la unghiul din care priveste fiecare, atat ca, pentru mine, acasa a fost, este si va fi intotdeauna la Bistrita), si iacata-ma in pozitia in care am ajuns din nou sa muncesc ca negrul pe plantatie, mai bine zis, am ajuns la zidarie, in doo trei saptamani zic ca gatam casa la rosu. Despre detalii plicticoase cu constructia casei, ma gandesc ca o sa bat in taste altadata, acum ma framanta cateva parti legate de drum.
Primul aspect legat de drum ii dat de faptul ca, in comuna Harman ii jale cu indicatoarele, sub nici o forma nu gasesti un indicator cu directia spre Buzau sau orice localitate care este pe drumul spre Buzau (noroc ca io stiu sa ma orientez pana si dupa culoare norilor - h3h3, ce gluma buna). Tot in comuna Harman, niste dastapti s-au gandit sa faca limitatoare de viteza din asfalt (adica, un fel de galme de asfalt inaintea trecerilor de pietoni), lucru care-i cat se poate de trist, asta pentru ca asa ceva contravine tuturor normelor de siguranta circulatiei si-i o tampenie monumentala. Bun, scapam de frumoasa comuna, numai bine ca am iesit din Brasov, iar la iesirea dinspre Brasov spre Sigisoara dam de tampenia monumentala numita sens giratoriu care duce spre o zona industriala care nu-i de fapt inca zona industriala, ci va fi, candva.
Stimati dobitoci (desi nu imi sta in fire, treaba cu dobitocii ii prea blanda), chiar daca s-ar circula spre respectiva zona industriala, sa amenajezi un sens giratoriu in afara localitatii (unde limta de viteza este de 90 de km/ora, iar in sens se intra cu cca 20/30 km/ora), pe un drum european cu 15/20 mii/vehicule pe zi, ii o tanpenie fara margini, inseama sa pui 15/20 mii de soferi sa reduca viteza fara nici un motiv. Ba, voi ati auzit de fluidizarea traficului? E normal sa ai sensurii giratorii in localitate, acolo unde viteza legala ii de 50km/ora si nu-i nici o problema sa reduci la 20/30, ii perfect normal sa ai sensuri giratorii in intersectiile in care ai trafic pe mai multe artere, insa acolo unde ai minim 15/20 mii de masini care merg pe o singura directie, adica inainte, si 1-10 hai maxim maximorum 100 de masini care pot sa vireze la drepta, acolo se fac benzi de accelerare si de decelerare, foota-le Istvan de benzi sa le arda inca azi si maine!
No bun, ne iritam a suta oara cu tanpenia de sens giratoriu din Brasov, trecem de Sighisoara (simpatic oras, faine amintiri) si ajungem in Targu Mures. La intrarea in oras, avem indicatoare rutiere care ne trimit in stanga, pe bucata de centura a orasului, pentru a ajunge la Reghin. Nu mi s-a parut niciodata o varianta buna, mi se pare ca se pierde timp, drumul ii destul de rau dupa ce se termina cu bucata de centura si-i ceva mai lung decat varianta de a trece drept si de-a dreptul prin centrul orasului.
Drumul de la iesire din Targu Mures spre Reghin am vazut ca-i in reabilitare, lucru imbucurator, ce-i mai trist mi se pare faptul ca s-a ales varianta cu borduri, varianta care mi se pare ca aduce doar dezavantaje, asta pentru ca, o strada nu-i comparabila cu un drum national, in primul rand pentru ca traficul difera, atat cel rutier cat si cel pietonal. Bordurile, "tin" de obicei apa pe carosabil, lucru cat se poate de daunator imbracamintilor bituminoase, mai ales in perioadele reci. Daca in cazul drumurilor fara borduri se poate circula si pe partea de acostament, mai ales in cazuri de forta majora, in cazul drumurilor cu borduri, esti limitat fix la spatiul de manevra dat de partea carosabila, neputand evita un eventual obstacol urcand pe bordura, asta pentru ca, la 80-90km/ora sa intri in bordura inseamna accident. Nu in ultiul rand, bordurile sunt destul de scumpe, atat ca material cat si manopera de montare a lor si sunt convins ca, de banii alocati bordurilor s-ar putea asigura o scurgere eficienta a apelor si ar mai si ramane pentru diverse lucrari de siguranta circulatiei (mai ales pasaje).
Nu pot sa inchei fara a le multumi soferilor din Bistrita si Targu Mures pentru fixatia lor de a conduce doar pe banda a doua, chiar daca prima banda ii libera si chiar daca lucru asta contravine codului rutier (in cazul in care prima banda este libera, soferii au obligatia ... bla bla bla), in felul asta, ramanandu-mi mie si doar mie prima banda cu totul si intru totul la dispozitie, ajungand sa trec ca fulgerica pana si prin zonele nepermis de aglomerate.
vineri, 31 august 2012
luni, 13 august 2012
miercuri, 18 iulie 2012
Gutiera
Pe cand eram miculut (asta inca de la 6 ani) se facea ca dormeam in camera cu frate-mio. Toate bune si frumoase, asta pana in momentul in care adormeam io, ca mai apoi, ma puneam pe un scrasnit din dinti de ma auzeau si vecinii de pe o raza de doo apartamente. Bine, poate exagerez, da' se pare ca treba cu scrasnitul dintilor (Bruxism cica i se spune) o am de mic.
Pe mine nu m-o deranjat foarte tare (ci mai degraba pe cei care dormeau prin preajma-mi), cel putin, nu pana de curand, ca am observat ca orict de buni mi-ar fi dintii, au cam inceput sa se toceasca si sa devina din ce in ce mai scurti. Fapt pentru care, ma hotarasc sa dau io frumos fuga la stomatolog. Aveam io ceva emotii ca ma face duoamna stomatolog cu ou si cu otet, asta pentru ca nu mai vazusem un stomtolog - pe dinauntru (cabinetului) - de prin anii de studentie, daca mai asteptam ceva timp, mai ca se faceau douazeci de ani. Asa se face ca ajung io la temuta doamna, si imediat ce-mi inspecteaza mestecatoarea, imi zice fericita ca obiectivu-i indeplinit, mici o carie, ca materialul din doatre ii cat se poate de bun si ca fildesii se prezinta fuoarte bine (cam tociti, da in rest, materia prima, gant!), da' totusi, sa dam jos tartru ca sa fiu mai sclipicios in cazuri de ranjete tampe si zambete mai mult sau mai putin voluntare. Io, fericit ca scap de besteleala pentru lipsa inspectiilor periodice, ma declar cat se poate de acord, numai sa facem si o gutiera, sa apuc sa-mi mai folosesc fildesii macar un cincinal-doo, sa nu-i tocesc de tot. Zis si facut, imi baga duoamna doctor freza in dinti si gingii (ca asa-i cu curatatul, cam greu sa cureti dintele pana la gingie si sa nu atingi deloc gingia), sufar io doo-trei zile cu ceva dureri de gingii cand era vorba de baut si mancat si hop-top, hai sa facem si gutiera. Cam in trei-patru zile o fost gata minunea, ma cheama doamna doctor sa-mi ridic gutiera, imi explica ca n-are ce sa-mi explice pentru ca nu-s reguli de intretinere a gutierei, mai facem doo trei glumite pe seama faptului ca mai avem ceva vreme pana sa ne punem proteze si, imi ia techinii si ma tipa acasa.
Io ma gandeam (in mintea mea putina si ingusta) ca ce mare fericire, nu-mi mai rontai dintii, nu ma mai trezesc dimineata cu dureri de maxilare si alte minunatii, basca mai pot sa doarma linistiti si omii de langa mine. De unde, o saptamana intreaga m-am chinuit sa dorm cu minunea pusa pe dinti, sufletu' si pana mea de vultur obosit, dupa doo-trei ore de zvarcoleala o dadeam jos, ca sa pot sa adorm. Asta pana acum doo seri, de cand, pare-se ca ceva s-o schimbat, nu stiu cum da' cam dupa o ora de zvarcolit reusesc sa adorm cu teaca pe fildesi. Perseverenta ii prietena gutierei, sau cum era proverbul ala?
Contuziile ... astea ... concluziile sunt simple, minunea ii chiar ieftina si-mi pare rau ca mi-am facut-o abia acum, ar fi fost bine sa o fi facut cu mult timp in urma. Pentru cine considera ca ii cazul sa-si faca gutiera, io zic sa nu stea pe ganduri, sa si-o faca pentru ca, lasand la o parte perioada de acomodare, vad numai avantaje. Un somn cat mai odihnitor va doresc.
Pe mine nu m-o deranjat foarte tare (ci mai degraba pe cei care dormeau prin preajma-mi), cel putin, nu pana de curand, ca am observat ca orict de buni mi-ar fi dintii, au cam inceput sa se toceasca si sa devina din ce in ce mai scurti. Fapt pentru care, ma hotarasc sa dau io frumos fuga la stomatolog. Aveam io ceva emotii ca ma face duoamna stomatolog cu ou si cu otet, asta pentru ca nu mai vazusem un stomtolog - pe dinauntru (cabinetului) - de prin anii de studentie, daca mai asteptam ceva timp, mai ca se faceau douazeci de ani. Asa se face ca ajung io la temuta doamna, si imediat ce-mi inspecteaza mestecatoarea, imi zice fericita ca obiectivu-i indeplinit, mici o carie, ca materialul din doatre ii cat se poate de bun si ca fildesii se prezinta fuoarte bine (cam tociti, da in rest, materia prima, gant!), da' totusi, sa dam jos tartru ca sa fiu mai sclipicios in cazuri de ranjete tampe si zambete mai mult sau mai putin voluntare. Io, fericit ca scap de besteleala pentru lipsa inspectiilor periodice, ma declar cat se poate de acord, numai sa facem si o gutiera, sa apuc sa-mi mai folosesc fildesii macar un cincinal-doo, sa nu-i tocesc de tot. Zis si facut, imi baga duoamna doctor freza in dinti si gingii (ca asa-i cu curatatul, cam greu sa cureti dintele pana la gingie si sa nu atingi deloc gingia), sufar io doo-trei zile cu ceva dureri de gingii cand era vorba de baut si mancat si hop-top, hai sa facem si gutiera. Cam in trei-patru zile o fost gata minunea, ma cheama doamna doctor sa-mi ridic gutiera, imi explica ca n-are ce sa-mi explice pentru ca nu-s reguli de intretinere a gutierei, mai facem doo trei glumite pe seama faptului ca mai avem ceva vreme pana sa ne punem proteze si, imi ia techinii si ma tipa acasa.
Io ma gandeam (in mintea mea putina si ingusta) ca ce mare fericire, nu-mi mai rontai dintii, nu ma mai trezesc dimineata cu dureri de maxilare si alte minunatii, basca mai pot sa doarma linistiti si omii de langa mine. De unde, o saptamana intreaga m-am chinuit sa dorm cu minunea pusa pe dinti, sufletu' si pana mea de vultur obosit, dupa doo-trei ore de zvarcoleala o dadeam jos, ca sa pot sa adorm. Asta pana acum doo seri, de cand, pare-se ca ceva s-o schimbat, nu stiu cum da' cam dupa o ora de zvarcolit reusesc sa adorm cu teaca pe fildesi. Perseverenta ii prietena gutierei, sau cum era proverbul ala?
Contuziile ... astea ... concluziile sunt simple, minunea ii chiar ieftina si-mi pare rau ca mi-am facut-o abia acum, ar fi fost bine sa o fi facut cu mult timp in urma. Pentru cine considera ca ii cazul sa-si faca gutiera, io zic sa nu stea pe ganduri, sa si-o faca pentru ca, lasand la o parte perioada de acomodare, vad numai avantaje. Un somn cat mai odihnitor va doresc.
duminică, 8 iulie 2012
Pusca si cureaua lata
Cum n-am primit nici macar un comentariu de o vreme buna, ma gandeam ca cel mai potrivit ar fi sa fac curat, sa sterg totul si sa inchid frumos, asa cum i se cade oricarui loc care nu reuseste sa starneasca nimic.
Nu stiu cum se face ca, gandindu-ma la cele dinsus, am ajuns de mi-am citit cateva sute de comentarii d'ale mele de acum 2-3 ani, de pe mai multe bloguri. Ma chinui sa cuprind cu mintea si nu reusesc sa inteleg. Ma minunez cat de infiorator de prost si tampit eram in exprimare, cat de sinistru ma aruncam sa expun niste truisme, de parca as fi descoperit apa calda. Mi se facea atat de rusine cand imi citeam comentariile de-mi venea sa mananc internetii si sa intru in pamant cu ei, sa nu ne mai vada nimeni, niciodata.
Departe de mine gandul ca acum as fi in stare sa scot ceva demn de luat in seama dar, cu toate ca nu pre-mi venea sa cred, vad ca antrenamentul ma ajuta sa reduc numarul greselilor si nu mai exprim chiar ca unul care o vazut scoala de doua ori in viata lui, si atunci doar pe dinafara.
Nu stiu cum se face ca, gandindu-ma la cele dinsus, am ajuns de mi-am citit cateva sute de comentarii d'ale mele de acum 2-3 ani, de pe mai multe bloguri. Ma chinui sa cuprind cu mintea si nu reusesc sa inteleg. Ma minunez cat de infiorator de prost si tampit eram in exprimare, cat de sinistru ma aruncam sa expun niste truisme, de parca as fi descoperit apa calda. Mi se facea atat de rusine cand imi citeam comentariile de-mi venea sa mananc internetii si sa intru in pamant cu ei, sa nu ne mai vada nimeni, niciodata.
Departe de mine gandul ca acum as fi in stare sa scot ceva demn de luat in seama dar, cu toate ca nu pre-mi venea sa cred, vad ca antrenamentul ma ajuta sa reduc numarul greselilor si nu mai exprim chiar ca unul care o vazut scoala de doua ori in viata lui, si atunci doar pe dinafara.
sâmbătă, 2 iunie 2012
De unde reiese ca suntem oarecum la fel?
Mare fericire fericire mare, mi-or sosit rudele (prin alianta, adica sora jumatatii mele mai bune, cu sotul ei si cu copiii) din Nemtia, simpatici foc si dragalasi cat se poate, pacat ca io nu sprahe doici. Printre activitatile (mai mult sau mai putin artistice) de grup, la loc de frunte se afla vizitatul rubedeniilor de pe la tara, ca se bucura nemtii de zici ca s-ar intoarce in timp, asa minunatii li se pare ca vad (mai ales cand ii vorba de carute).
Toate bune si frumoase, atat ca io, stiindu-ma mai meltean de soi, de fiecare data casc si-mi fac urechile palnie catre cumnatu-mio, da de mai prind cate ceva de la el si ma mai deprind si io aspecte legate de educatie, ca am de unde, omul ii cu ceva functie de conducere pe la Cisco, cu masterat facut prin Japonia si alte minunatii.
Aflandu-ne noi pe la tara, o fost musai sa trecem si pe la mormantul socrului meu, grozav (cum s-ar spune pe la noi pe la tara - om de pus pe rana si de acolo sa nu-l mai iei). Nu stiu cum sa o spun mai pe sleau, io de soi sunt ateu (cumnatu-mio la fel), da' cand ma gandesc la socru-mio, imi dau seama ca ii unul dintre cei doi oameni care ma fac sa-mi doresc sa existe un dumnezeu. Inteleg, stiu, oricarui om ii vine randul, atat ca, mi-i greu sa ma impac cu gandul ca omul n-o apucat sa se bucure de ce si-o dorit mai mult, de ceea ce visase sa aiba parte la batranete. Pana la urma, moartea in sine nu-mi pare neaparat o pierdere, ci pierdearea ii data de lucrurile de care ar trebui sa te bucuri si nu mai apuci. Altfel spus, in momentul in care nu mai suntem capabili sa ne bucuram, mi se pare ca suflam degeaba.
Discutand lucrurile astea cu cumnatul meu, ajungem in punctul in care imi zice ca daca apuca sa-si creasca copiii, sa-i vada ca-s in stare sa se descurce de capul lor si sa-si faca drumul lor prin viata, i se cam falfaie dinspre cat o mai duce. Mda, pana la urma, oamenii se mai aseamana cateoadata.
Toate bune si frumoase, atat ca io, stiindu-ma mai meltean de soi, de fiecare data casc si-mi fac urechile palnie catre cumnatu-mio, da de mai prind cate ceva de la el si ma mai deprind si io aspecte legate de educatie, ca am de unde, omul ii cu ceva functie de conducere pe la Cisco, cu masterat facut prin Japonia si alte minunatii.
Aflandu-ne noi pe la tara, o fost musai sa trecem si pe la mormantul socrului meu, grozav (cum s-ar spune pe la noi pe la tara - om de pus pe rana si de acolo sa nu-l mai iei). Nu stiu cum sa o spun mai pe sleau, io de soi sunt ateu (cumnatu-mio la fel), da' cand ma gandesc la socru-mio, imi dau seama ca ii unul dintre cei doi oameni care ma fac sa-mi doresc sa existe un dumnezeu. Inteleg, stiu, oricarui om ii vine randul, atat ca, mi-i greu sa ma impac cu gandul ca omul n-o apucat sa se bucure de ce si-o dorit mai mult, de ceea ce visase sa aiba parte la batranete. Pana la urma, moartea in sine nu-mi pare neaparat o pierdere, ci pierdearea ii data de lucrurile de care ar trebui sa te bucuri si nu mai apuci. Altfel spus, in momentul in care nu mai suntem capabili sa ne bucuram, mi se pare ca suflam degeaba.
Discutand lucrurile astea cu cumnatul meu, ajungem in punctul in care imi zice ca daca apuca sa-si creasca copiii, sa-i vada ca-s in stare sa se descurce de capul lor si sa-si faca drumul lor prin viata, i se cam falfaie dinspre cat o mai duce. Mda, pana la urma, oamenii se mai aseamana cateoadata.
miercuri, 16 mai 2012
Amestecate
Dupa cum spuneam, constructor fiind de soi (chiar daca nu-s civilist), imi construiesc casa. Avand io pricipiile de baza si stiind sa-mi calculez incarcarile si sa-mi dimensionez structurile in functie de incarcari, n-am probleme la fundatii, stalpi, centuri, planseu sau sarpanta, insa ma poticnesc cand ii vorba de finisaje sau aspecte legate de estetica, chestii care tin mai mult de alegeri personale si mai deloc de principii de rezistenta. Unde nu stiam cum ii cu tinciul, rigipsul ori cu gleturile, il intrebam pe goagal. Unde nu stiam cum ii cu instalatiile, cu sobele ori cu alte minunatii de gen, iar il intrebam pe goagal. Ma trimitea goagal asta pe la o gramada de bloguri, bloguri pe care gaseam, de regula, de la dua pana la noua poze, insotite de explicatii precum: "fundatia la mine", "armarea lu' fundatie"; "placa peste parter", si da-i iar cu poze, creierii-mi sangerau.
Un detaliu nu dadeau si ei, manca-le-as pozele lor cu blog frumos cu tot, o dimensiune, un element dupa ce naiba sa te ghidezi. Si ma gandeam io in mintea mea cea mica si intunecata, ca las' ca-mi fac io casa, pun si poze si pun si detalii. Mie imi place sa invat si sa fac din cat mai multe, asa ca, incercam sa aflu cum se tencuieste cat mai bine, cum montezi rigipsul perfect, cum scoti zidaria cat mai plana si sa reziste cat mai bine la incarcari, detalii care m-ar ajuta sa-mi supraveghez mai bine cei doi "mesteri" cu care lucrez, pentru ca daca ii sa n-am incredere in cineva, ala va fi intotdeauna "mesterul" roman. Mi-am comandat pana si documentatii de specialitate, mare-mi fu dezamagirea, doua trei vorbe, descris la repezeala procedeul si foarte vag spre deloc tehnologia si in rest balarii. Lipsa informatii. Ca exemplu, as fi vrut sa stiu si io cum se tencuieste fara sa faci "stalpisori" din tencuiala ci cu stalpi de ghidaj metalici, cum ii mai bine sa-i prinzi pe zidarie, cum scoti colturile cat mai drepte la tencuiala (da, stiu, sunt de cumparat "coltare" sau cum pana mea le spune, da' nu mi-i destul), nimic, lipsa. Si iarasi imi ziceam, pun io poze si detalii.
Lucrarea mi-i inceputa, iar poze n-am facut deloc, da' deloc deloc deloc. Gandindu-ma la cum am lucrat pana acum, parca mi-i si rusine sa fac poze si sa le urc aici. Mi-i clar ca-i foarte probabil ca detaliile despre cum imi fac io casa, sa nu ajute nici o persoana, da sa zicem ca poate ma ajuta pe mine sa tin minte ce aiureli am facut.
Asadar, facandu-mi io casa doar parter si neavand incarcari mari (in sensul ca planseul nu o sa-mi fie din beton armat, ci din grinzi lamelare - lemn stratificat), am ales solutia fundatiilor izolate (unii meseriasi numindu-le "cuzineti"). Am ales fundatiile izolate din doua motive, primul fiind dat de faptul ca incaracarile cele mai mari sunt in dreptul stalpilor, iar al doilea motiv ii dat de faptul ca se face economie.
Mai precis, am 12 stalpi, asa ca, mi-am facut 12 fundatii izolate in dreptul fiecarui stalp, fundatiile find de 1m/1m/1m. In felul asta am avantajul ca am intrat cel putin 20- 30 de cm in terenul bun de fundare (sub adancimea de inghet -dezghet de 70-80 cm) si mai e si faptul ca se preiau mai bine incarcarile din dreptul stalpilor, avand un "bloc" compact si masiv sub fiecare stalp. Daca as fi facut "talpa moarta" ar fi insemnat sa torn betoane pe toata lungimea fundatiilor, ar fi fost destul de scump sa intru cu ea la 1m adancime (de regula se construieste pe o latime de cca 50-60 de cm cu adancimea de 80 de cm) , iar betonul dintre stalpi nu ar fi preluat cine stie ce incarcari. Asa ca, in loc de cca 28 de mc de beton (cat mi-ar fi trebuit pentru "talpa moarta"), am turnat 12 mc in fundatiile izolate. Fundatiile le-am sapat manual impreuna cu un muncitor intr-o zi si jumatate (el mai mult si io mai putin), o iesit mai bine decat daca as fi facut sapatura mecanizata (asta pentru ca am scos toate marginile drepte). Am taiat plasa sudata de diamentru 6 mm si de 1m latime/1m lungime si am montat-o cam pe la jumatatea fiecarei fundatii sapate (in plan orizontal), plasa de care am ancorat cate patru bare PC52 de diametru 12 pentru a ma "lega" cu fundatia propriuzisa de fundatiiile izolate. Betonul l-am facut B100 (BC7,5) la betoniera (de 165 de litri, pentru ca cele de 120 imi par cam mici, iar betonierele de 180 de litri imi par cam mari si cam greu de manevrat, iar capacitatea utila la o betoniera de 165 de litri ii undeva pe la 90-100 de litri, ceea ce usureaza dozajul), in doua zile, trei oameni ne-am descurcat fara probleme cu 12 mc de beton. Daca nu as fi gasit sa cumpar destul de ieftin niste travese de cale ferata, intre fundatiile izolate as fi turnat un strat de betont de egalizare de 10-15 cm, asta pentru ca, fundatia (fundatiile continue, armate, de deasupra solului), sa nu fie turnata direct pe pamant intre fundatiile izolate. M-am chinuit putin cu traversele insa, dupa ce-am sapat (cca 18 cm, atat are o travesa de cale ferata inaltimea ) si am compactat binne pamantul, le-am asezat numai bine intre fundatiile izolate si am scapat de stratul de beton de egalizare (si stiu ca traversele pot sa preia orice fel de incarcari din grinzile armate).
Carcasele de armatura mi-s pregatite (cate 6 bare de PC52 de Ø 12 cu etrieri OB37 de Ø6 de 50/30cm) si mai ramane sa cofrez, sa montez armatura pe pozitie si sa torn fundatiile (60/40 cm, stiu ca-s putin supradimensionate, stiu ca-i destul de mare gradul de acoperire cu beton de 5cm - mergea si 2,5, insa am nevoie de inaltime sa ma ridic cat de cat mai multisor de la sol, iar 3mc de beton in plus nu-i un cost prea mare). Etrierii i-am pus din 20 in 20 de cm, iar fier mi-o intrat la fundatie (cu tot cu etrieri) doar 0,8 to, ceea ce-i destul de putin. Betonul din fundatiile continue armate o sa-l achizitionez de la o satatie de betoane, asta pentru ca am de facut 12mc intr-o zi la betoniera ii cam mult, plus faptul ca am nevoie de un beton cat mai omogen. In mod normal as turna B150 (BC 10), insa cum diferenta de pret de la statie este doar de 10 lei/mc intre B150 si B200, chiar daca poate ii risipa, sa fie B200.
Poate ca o sa reusesc sa fac si poze, sa la le urc pe langa descrierile cu evolutia constructiei. Mai ramane sa ma motivez, pentru ca ma zbat sa inteleg de ce ma incapatanez sa scriu pe aici si mi se pare ca-i mai placut sa lenevesc sau sa citesc ce scriu altii, decat sa-mi storc io neuronul. Uneori imi trec prin minte tot felul de idei sau intamplari hazlii si, daca nu le uit pana ajung la computer, stau si ma gandesc daca are rost sa le intind pe aici, si cu cat ma gandesc mai mult la ele, cu atat mai mult imi dau seama ca nu-s in stare sa le exprim asa cu ar trebui si, nici nu-mi mai par hazlii. Aseadar, caut muze, concentrare si capacitatea de a descreti fruntile.
Un detaliu nu dadeau si ei, manca-le-as pozele lor cu blog frumos cu tot, o dimensiune, un element dupa ce naiba sa te ghidezi. Si ma gandeam io in mintea mea cea mica si intunecata, ca las' ca-mi fac io casa, pun si poze si pun si detalii. Mie imi place sa invat si sa fac din cat mai multe, asa ca, incercam sa aflu cum se tencuieste cat mai bine, cum montezi rigipsul perfect, cum scoti zidaria cat mai plana si sa reziste cat mai bine la incarcari, detalii care m-ar ajuta sa-mi supraveghez mai bine cei doi "mesteri" cu care lucrez, pentru ca daca ii sa n-am incredere in cineva, ala va fi intotdeauna "mesterul" roman. Mi-am comandat pana si documentatii de specialitate, mare-mi fu dezamagirea, doua trei vorbe, descris la repezeala procedeul si foarte vag spre deloc tehnologia si in rest balarii. Lipsa informatii. Ca exemplu, as fi vrut sa stiu si io cum se tencuieste fara sa faci "stalpisori" din tencuiala ci cu stalpi de ghidaj metalici, cum ii mai bine sa-i prinzi pe zidarie, cum scoti colturile cat mai drepte la tencuiala (da, stiu, sunt de cumparat "coltare" sau cum pana mea le spune, da' nu mi-i destul), nimic, lipsa. Si iarasi imi ziceam, pun io poze si detalii.
Lucrarea mi-i inceputa, iar poze n-am facut deloc, da' deloc deloc deloc. Gandindu-ma la cum am lucrat pana acum, parca mi-i si rusine sa fac poze si sa le urc aici. Mi-i clar ca-i foarte probabil ca detaliile despre cum imi fac io casa, sa nu ajute nici o persoana, da sa zicem ca poate ma ajuta pe mine sa tin minte ce aiureli am facut.
Asadar, facandu-mi io casa doar parter si neavand incarcari mari (in sensul ca planseul nu o sa-mi fie din beton armat, ci din grinzi lamelare - lemn stratificat), am ales solutia fundatiilor izolate (unii meseriasi numindu-le "cuzineti"). Am ales fundatiile izolate din doua motive, primul fiind dat de faptul ca incaracarile cele mai mari sunt in dreptul stalpilor, iar al doilea motiv ii dat de faptul ca se face economie.
Mai precis, am 12 stalpi, asa ca, mi-am facut 12 fundatii izolate in dreptul fiecarui stalp, fundatiile find de 1m/1m/1m. In felul asta am avantajul ca am intrat cel putin 20- 30 de cm in terenul bun de fundare (sub adancimea de inghet -dezghet de 70-80 cm) si mai e si faptul ca se preiau mai bine incarcarile din dreptul stalpilor, avand un "bloc" compact si masiv sub fiecare stalp. Daca as fi facut "talpa moarta" ar fi insemnat sa torn betoane pe toata lungimea fundatiilor, ar fi fost destul de scump sa intru cu ea la 1m adancime (de regula se construieste pe o latime de cca 50-60 de cm cu adancimea de 80 de cm) , iar betonul dintre stalpi nu ar fi preluat cine stie ce incarcari. Asa ca, in loc de cca 28 de mc de beton (cat mi-ar fi trebuit pentru "talpa moarta"), am turnat 12 mc in fundatiile izolate. Fundatiile le-am sapat manual impreuna cu un muncitor intr-o zi si jumatate (el mai mult si io mai putin), o iesit mai bine decat daca as fi facut sapatura mecanizata (asta pentru ca am scos toate marginile drepte). Am taiat plasa sudata de diamentru 6 mm si de 1m latime/1m lungime si am montat-o cam pe la jumatatea fiecarei fundatii sapate (in plan orizontal), plasa de care am ancorat cate patru bare PC52 de diametru 12 pentru a ma "lega" cu fundatia propriuzisa de fundatiiile izolate. Betonul l-am facut B100 (BC7,5) la betoniera (de 165 de litri, pentru ca cele de 120 imi par cam mici, iar betonierele de 180 de litri imi par cam mari si cam greu de manevrat, iar capacitatea utila la o betoniera de 165 de litri ii undeva pe la 90-100 de litri, ceea ce usureaza dozajul), in doua zile, trei oameni ne-am descurcat fara probleme cu 12 mc de beton. Daca nu as fi gasit sa cumpar destul de ieftin niste travese de cale ferata, intre fundatiile izolate as fi turnat un strat de betont de egalizare de 10-15 cm, asta pentru ca, fundatia (fundatiile continue, armate, de deasupra solului), sa nu fie turnata direct pe pamant intre fundatiile izolate. M-am chinuit putin cu traversele insa, dupa ce-am sapat (cca 18 cm, atat are o travesa de cale ferata inaltimea ) si am compactat binne pamantul, le-am asezat numai bine intre fundatiile izolate si am scapat de stratul de beton de egalizare (si stiu ca traversele pot sa preia orice fel de incarcari din grinzile armate).
Carcasele de armatura mi-s pregatite (cate 6 bare de PC52 de Ø 12 cu etrieri OB37 de Ø6 de 50/30cm) si mai ramane sa cofrez, sa montez armatura pe pozitie si sa torn fundatiile (60/40 cm, stiu ca-s putin supradimensionate, stiu ca-i destul de mare gradul de acoperire cu beton de 5cm - mergea si 2,5, insa am nevoie de inaltime sa ma ridic cat de cat mai multisor de la sol, iar 3mc de beton in plus nu-i un cost prea mare). Etrierii i-am pus din 20 in 20 de cm, iar fier mi-o intrat la fundatie (cu tot cu etrieri) doar 0,8 to, ceea ce-i destul de putin. Betonul din fundatiile continue armate o sa-l achizitionez de la o satatie de betoane, asta pentru ca am de facut 12mc intr-o zi la betoniera ii cam mult, plus faptul ca am nevoie de un beton cat mai omogen. In mod normal as turna B150 (BC 10), insa cum diferenta de pret de la statie este doar de 10 lei/mc intre B150 si B200, chiar daca poate ii risipa, sa fie B200.
Poate ca o sa reusesc sa fac si poze, sa la le urc pe langa descrierile cu evolutia constructiei. Mai ramane sa ma motivez, pentru ca ma zbat sa inteleg de ce ma incapatanez sa scriu pe aici si mi se pare ca-i mai placut sa lenevesc sau sa citesc ce scriu altii, decat sa-mi storc io neuronul. Uneori imi trec prin minte tot felul de idei sau intamplari hazlii si, daca nu le uit pana ajung la computer, stau si ma gandesc daca are rost sa le intind pe aici, si cu cat ma gandesc mai mult la ele, cu atat mai mult imi dau seama ca nu-s in stare sa le exprim asa cu ar trebui si, nici nu-mi mai par hazlii. Aseadar, caut muze, concentrare si capacitatea de a descreti fruntile.
duminică, 13 mai 2012
Cum o fost pe vremea mea I
In cele de mai jos, incerc sa descriu atat cat am putut sa vad si
sa pricep din realitatea vremurilor prin care am trecut, si asta nu
neaparat pentru ca ar conta, ci macar pentru a-mi fi mai usor sa-mi aduc
aminte. Nu intentionez sa subliniez ca anumite parti ar fi fost mai
bune sau mai rele in trecut, ci incerc sa stabilesc niste puncte de reper.
Primele mele amintiri sunt de pe cand aveam patru ani. Franturi de imagini si de stari, cum ar fi un borcan de zece litri cu cativa gupi in el (mi se parea cel mai frumos lucru posibil), senzatia de libertate data de faptul ca parintii ne lasau afara fara oprelisti, limitele ne erau date fix de curajul nostru de a ne aventura pe strazi necunoscute sau pe o creanga ceva mai inalta din plopul din fata blocului. Nu am habar daca parintii se temeau sau nu sa ne lase singuri afara, stiu doar ca nu aveau de ales.
Ai mei erau constructori, plecau dimineata la munca si veneau seara, asa ca, de multe ori, veneam de la gradinita cu fratele meu si ne jucam prin fata blocului pana sosea unul din parinti acasa. Asta pana prin ’76, cand taica-mio si-a cumparat masina (dacia 1300), si ne mai aducea cateodata cu masina de la gradinita. Odata cu masina, au venit la pachet si vacantele la bunicii din partea mamei, la peste cinci sute de km de orasul in care locuiam. Drumul pana in satul bunicilor era mereu un prilej de bucurie, asta pentru ca, pe de o parte ne bucuram de drum, vedeam Targu Mures (pana in ’89, era singurul oras de unde puteam sa cumparam aproape orice fel de pesti de acvariu, si nu din magazine, pentru ca nu erau pe vremea aia, de la un crescator particular), Sighisoara, Sibiu, ca mai apoi sa zgaim ochii pe Valea Oltului, iar pe alta parte ne distram grozav la bunici. Cum in vremea aia erau putine masini, traficul era lejer (destul de rar se punea problema depasirilor si niciodata nu tin minte sa fi asteptat in coloana in afara de barierele de la intersectiile cu calea ferata), asa ca nu aveam nici un stres, ne opream pe unde aveam chef si ne permiteam sa cascam ochii dupa pofta.
Ajunsi in satul bunicilor, la cativa km de Craiova, primul lucru pe care il faceam era sa ne dam jos incaltarile. Ne mai incaltam doar daca mergeam in oras sau cand plecam inapoi acasa. In rest, toata vacanta umblam desculti. Dupa o zi ~ doua de umblat descult, te obisnuiai si puteai sa alergi prin scaieti si nici macar ca-ti mai pasa. Obligatii nu aveam prea multe cat timp eram pici de 6-10 ani, adunam dimineata iarba pentru porci si gaini, balega de cal si frunze de dovleac (pe care le amesecam dupa care faceam o tocatura in care se mai puneau tarate sau uruiala de porumb amestecat cu grau) pentru ratuste, scoteam gastele pe ulita si le alungam sa pasca cat mai departe de casa (se intorceau intotdeauna singure, seara), iar dupa astea puteam sa mergeam la joaca. Joaca pe vremea aia insemna sa tragem cu arcul sau cu prastia, ni le confectionam singuri, elasticul nu prea era de gasit, asa ca camerele de bicileta erau la mare cautare, ieseau niste prastii grozave din ele. Trageam in special dupa gugustiuci si porumbei, iar cand ne saturam de “vanatoare”, incepeam “razboaie” intre ulite, totul era permis si nu de putine ori se lasa cu capete sparte, cucuie si vanatai de toata frumusetea. Asta era dimineata, ca dupa amiaza se mergea de obicei la furat. Asa era obiceiul, mergeam pe rand, la piersici, caise, lubenita, pepeni galbeni, cirese, zmeura, struguri, prune si naiba mai stie ce, dar in fiecare zi la altceva. Furat inseamna si cand mergeam sa luam din fructele bunicilor, ai nostri aveau o livada de peste o suta de ciresi, soiul pietroase, erau mari, negricioase si cat se poate de dulci. Niciodata nu duceam fructe acasa. Fiecare isi facea “burta” (adica manca pana se satura) si ne vedeam de treaba, probabil ca de asta eram lasati in pace. Mergeam de capul nostru oripeunde aveam chef, nu ne tinea nimeni seama, iar daca se intampla sa ne ratacim prin sat, atat ne invarteam si umblam pana dadeam de vreo ulita cunoscuta, asa se face ca de mici am stiut mereu ca-n palma tot satul.
Astea erau activitatile de zi, ceva munca, apoi joaca si zbenguiala cat cuprindea. Seara, cica socializam. Ne adunam cate zece douazeci de oameni, fiecare aducea ce putea de acasa (puteai sa vii si cu mana goala, nimeni nu tinea cont), vin, seminte, cate un pui sau un iepure pe care-l puneam pe jar, faceam focul, rupeam din tutunul insirat pe garduri (asa se usca tutunul, se insirau frunzele pe sfoara si stateau atarnate pe garduri pana se uscau) si ne faceam “tigari foi “, pufaiam si povesteam, cu randul si doar daca ni se parea ca avem ceva interesant sau hazliu de povestit.
Cand ne saturam de piscaturile tantarilor si ni se facea somn, mergeam acasa, mai infulecam cate ceva, ne spalam (in lighean, cu apa rece din fantana), si la culcare cu noi. Televizor aveau bunicii dar nu prea aveam la ce sa ne uitam. Telefon era “cu comanda”, adica, eram conectati la centrala satului, nu puteam sa apelam direct pe cineva, ci vorbeam cu o opertatoare si-i spuneam numarul de telefon cu care vroiam sa ne faca legatura. Se vorbea rar la telefon, cam o data la doua saptamani, mai povesteam cu parintii si cam asta era tot.
Dupa ce am trecut de zece ani, s-au cam dus vremurile cu joaca, cam tot ce tinea de bunicii din Craiova inseamna munca, de la plantatiile de tutun , pana la sapat la randuri kilometrice de porumb, cules sute de kilograme si tone de rosii, aredi, vinete, cirese, lubenita iar mai apoi stateam cu zilelele si noptile in piata pana vindeam tot ce culesesem.
Intotdeauna, masa de seara era mai imbelsugata, asta si pentru ca, dimineata, fiecare imbuca la repezeala niste branza cu rosii sau ceva rece, nu gatea nimeni, iar la amiza mancam de obicei din pachet, asa ca, doar seara ramenea timp pentru mancare gatita. In timp ce barbatii “citeau” cateva galeti/ulcele cu vin (bunica-mio o avut ani de zile in care nu s-o atins de apa, facea in fiecare an intre trei si cinci mii de litri de vin, pana si noi, copiii, primeam vin cand mergeam la sapa, niciodatat apa, insa nu stiu sa spun de ce) bunica-mea facea “turte” (ca un fel de lipii, doar ca mai groase si mult mai gustoase, fie simple fie umplute cu cartofi) sau panie in test, cocea ardei din care faceam “ciusca” sau ii puneam cu niste rosii si usturoi peste un pui, si iesea un ostropior de ne lingeam degetele (ficatul de pui si pipota se faceau cu sare pe jar sau pe plita sobei, grozav de bune) si castroanele pana la luciu. Mancam la o masuta mica, cred ca avea maxim treizeci de cm inaltime, nu aveam portii, fiecare manca cat apuca, exceptie facand bunica mea, care nu manca niciodata la masa cu noi (si nu doar ea, ci toate femeile din sat pe la care am fost), ci intoteauna dupa ce mancau toti ceilalti si dupa ce strangeau si faceau curat. Din cate am inteles, barbatul avea toate drepturile, iar femeia cu obligatiile.
Paine se gasea de cumparat, daca bine tin minte, pe cartela, cu portia, miercurea. Aveam dreptul la cateva paini, paini pe care, daca ajungeam sa ne facem timp sa mergem sa le cumparam, le dadeam de obicei porcilor, asta pentru ca, pe de o parte era ieftina, pe de alta parte nu se compara cu cea facuta de casa. In general, oamenii din zona munceau pe rupte, beau de stingeau, si pana si cel mai sarac om din sat avea un acoperis deasupra capului si mereu ce sa puna pe masa.
Primele mele amintiri sunt de pe cand aveam patru ani. Franturi de imagini si de stari, cum ar fi un borcan de zece litri cu cativa gupi in el (mi se parea cel mai frumos lucru posibil), senzatia de libertate data de faptul ca parintii ne lasau afara fara oprelisti, limitele ne erau date fix de curajul nostru de a ne aventura pe strazi necunoscute sau pe o creanga ceva mai inalta din plopul din fata blocului. Nu am habar daca parintii se temeau sau nu sa ne lase singuri afara, stiu doar ca nu aveau de ales.
Ai mei erau constructori, plecau dimineata la munca si veneau seara, asa ca, de multe ori, veneam de la gradinita cu fratele meu si ne jucam prin fata blocului pana sosea unul din parinti acasa. Asta pana prin ’76, cand taica-mio si-a cumparat masina (dacia 1300), si ne mai aducea cateodata cu masina de la gradinita. Odata cu masina, au venit la pachet si vacantele la bunicii din partea mamei, la peste cinci sute de km de orasul in care locuiam. Drumul pana in satul bunicilor era mereu un prilej de bucurie, asta pentru ca, pe de o parte ne bucuram de drum, vedeam Targu Mures (pana in ’89, era singurul oras de unde puteam sa cumparam aproape orice fel de pesti de acvariu, si nu din magazine, pentru ca nu erau pe vremea aia, de la un crescator particular), Sighisoara, Sibiu, ca mai apoi sa zgaim ochii pe Valea Oltului, iar pe alta parte ne distram grozav la bunici. Cum in vremea aia erau putine masini, traficul era lejer (destul de rar se punea problema depasirilor si niciodata nu tin minte sa fi asteptat in coloana in afara de barierele de la intersectiile cu calea ferata), asa ca nu aveam nici un stres, ne opream pe unde aveam chef si ne permiteam sa cascam ochii dupa pofta.
Ajunsi in satul bunicilor, la cativa km de Craiova, primul lucru pe care il faceam era sa ne dam jos incaltarile. Ne mai incaltam doar daca mergeam in oras sau cand plecam inapoi acasa. In rest, toata vacanta umblam desculti. Dupa o zi ~ doua de umblat descult, te obisnuiai si puteai sa alergi prin scaieti si nici macar ca-ti mai pasa. Obligatii nu aveam prea multe cat timp eram pici de 6-10 ani, adunam dimineata iarba pentru porci si gaini, balega de cal si frunze de dovleac (pe care le amesecam dupa care faceam o tocatura in care se mai puneau tarate sau uruiala de porumb amestecat cu grau) pentru ratuste, scoteam gastele pe ulita si le alungam sa pasca cat mai departe de casa (se intorceau intotdeauna singure, seara), iar dupa astea puteam sa mergeam la joaca. Joaca pe vremea aia insemna sa tragem cu arcul sau cu prastia, ni le confectionam singuri, elasticul nu prea era de gasit, asa ca camerele de bicileta erau la mare cautare, ieseau niste prastii grozave din ele. Trageam in special dupa gugustiuci si porumbei, iar cand ne saturam de “vanatoare”, incepeam “razboaie” intre ulite, totul era permis si nu de putine ori se lasa cu capete sparte, cucuie si vanatai de toata frumusetea. Asta era dimineata, ca dupa amiaza se mergea de obicei la furat. Asa era obiceiul, mergeam pe rand, la piersici, caise, lubenita, pepeni galbeni, cirese, zmeura, struguri, prune si naiba mai stie ce, dar in fiecare zi la altceva. Furat inseamna si cand mergeam sa luam din fructele bunicilor, ai nostri aveau o livada de peste o suta de ciresi, soiul pietroase, erau mari, negricioase si cat se poate de dulci. Niciodata nu duceam fructe acasa. Fiecare isi facea “burta” (adica manca pana se satura) si ne vedeam de treaba, probabil ca de asta eram lasati in pace. Mergeam de capul nostru oripeunde aveam chef, nu ne tinea nimeni seama, iar daca se intampla sa ne ratacim prin sat, atat ne invarteam si umblam pana dadeam de vreo ulita cunoscuta, asa se face ca de mici am stiut mereu ca-n palma tot satul.
Astea erau activitatile de zi, ceva munca, apoi joaca si zbenguiala cat cuprindea. Seara, cica socializam. Ne adunam cate zece douazeci de oameni, fiecare aducea ce putea de acasa (puteai sa vii si cu mana goala, nimeni nu tinea cont), vin, seminte, cate un pui sau un iepure pe care-l puneam pe jar, faceam focul, rupeam din tutunul insirat pe garduri (asa se usca tutunul, se insirau frunzele pe sfoara si stateau atarnate pe garduri pana se uscau) si ne faceam “tigari foi “, pufaiam si povesteam, cu randul si doar daca ni se parea ca avem ceva interesant sau hazliu de povestit.
Cand ne saturam de piscaturile tantarilor si ni se facea somn, mergeam acasa, mai infulecam cate ceva, ne spalam (in lighean, cu apa rece din fantana), si la culcare cu noi. Televizor aveau bunicii dar nu prea aveam la ce sa ne uitam. Telefon era “cu comanda”, adica, eram conectati la centrala satului, nu puteam sa apelam direct pe cineva, ci vorbeam cu o opertatoare si-i spuneam numarul de telefon cu care vroiam sa ne faca legatura. Se vorbea rar la telefon, cam o data la doua saptamani, mai povesteam cu parintii si cam asta era tot.
Dupa ce am trecut de zece ani, s-au cam dus vremurile cu joaca, cam tot ce tinea de bunicii din Craiova inseamna munca, de la plantatiile de tutun , pana la sapat la randuri kilometrice de porumb, cules sute de kilograme si tone de rosii, aredi, vinete, cirese, lubenita iar mai apoi stateam cu zilelele si noptile in piata pana vindeam tot ce culesesem.
Intotdeauna, masa de seara era mai imbelsugata, asta si pentru ca, dimineata, fiecare imbuca la repezeala niste branza cu rosii sau ceva rece, nu gatea nimeni, iar la amiza mancam de obicei din pachet, asa ca, doar seara ramenea timp pentru mancare gatita. In timp ce barbatii “citeau” cateva galeti/ulcele cu vin (bunica-mio o avut ani de zile in care nu s-o atins de apa, facea in fiecare an intre trei si cinci mii de litri de vin, pana si noi, copiii, primeam vin cand mergeam la sapa, niciodatat apa, insa nu stiu sa spun de ce) bunica-mea facea “turte” (ca un fel de lipii, doar ca mai groase si mult mai gustoase, fie simple fie umplute cu cartofi) sau panie in test, cocea ardei din care faceam “ciusca” sau ii puneam cu niste rosii si usturoi peste un pui, si iesea un ostropior de ne lingeam degetele (ficatul de pui si pipota se faceau cu sare pe jar sau pe plita sobei, grozav de bune) si castroanele pana la luciu. Mancam la o masuta mica, cred ca avea maxim treizeci de cm inaltime, nu aveam portii, fiecare manca cat apuca, exceptie facand bunica mea, care nu manca niciodata la masa cu noi (si nu doar ea, ci toate femeile din sat pe la care am fost), ci intoteauna dupa ce mancau toti ceilalti si dupa ce strangeau si faceau curat. Din cate am inteles, barbatul avea toate drepturile, iar femeia cu obligatiile.
Paine se gasea de cumparat, daca bine tin minte, pe cartela, cu portia, miercurea. Aveam dreptul la cateva paini, paini pe care, daca ajungeam sa ne facem timp sa mergem sa le cumparam, le dadeam de obicei porcilor, asta pentru ca, pe de o parte era ieftina, pe de alta parte nu se compara cu cea facuta de casa. In general, oamenii din zona munceau pe rupte, beau de stingeau, si pana si cel mai sarac om din sat avea un acoperis deasupra capului si mereu ce sa puna pe masa.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)