Dobitarzii

Stie cineva de ce-si doresc  oamenii copii? Treaba cu vrutul copiilor m-o frecat destul de mult, adanc si apasat, doar ca, dupa ce am ajuns sa am doi, nu am mai avut timp de frecusurile astea. Asta pana cand am vazut (corect cred ca ar fi - am citit) cum se agita o ceva femeie ca-i deosebit de rau sa faci copii si-i una dintre cele mai mari prostii, iar parintii sunt de fapt niste dobitoci retarzi. Lasand la o parte faptul ca isteata si-o numit din start  parintii  ca fiind niste dobitoci, rezultatul prostiei lor fiind chiar dansa, mie mi-o fracturat (putin, pe margini, nu de tot) logica. Adica, stai asa,  si io-s dobi si  'tard? Nu prea ma simt (nu foarte des, iar cand ma simn, nu din cauza copiilor), asa ca, firesc si normal mi se pare sa apelez la argumente. Spunea isteata ca:  copiii  sunt aspri urlatori, mari consumatori de energie si resurse - lucruri cu care sunt perfect de acord, cu mentiunea ca, galagiosi sunt pana pe la 2-3 ani, iar mari consumatori de energie si foarte mult timp sunt pana pe la 6-7ani (depinde de cum ti-i educi). Neavand copii,  rezulta ca-ti ramane mult mai mult timp (si resurse) pentru tine, lucru cu care iarasi sunt perfect de acord, insa, automat ai fi mai intelept (prin faptul ca-ti directionezi resursele catre tine, si nu catre altii) si mai stabil emotional, pentru ca nu-ti toaca, aia mici, creierii - lucru care-i discutabil.
Plecand de la cele de mai sus, rezulta ca oamenii care nu fac copii, au anumite avantaje, insa tot nu-mi reiese de ce oamenii care au copii ar fi dobitoci. Lasam la o parte faptul ca, oricine sufla si bate in taste, face lucrul asta tocmai pentru ca cineva o hotarat sa renunte la avantajele de mai sus. Sa n-aud de  tampeniile emoiste, cum ar fi faptul ca bate-n taste ii de fapt un chin iar viata ii 'nasjpa', asta pentru ca mi se pare axiomatic ca atat timp cat (ra)sufli, merita sa treci prin toate ale vietii, iar daca  nu-i de trait, bagi doo cutii de somnifere, dai drumul  la gaz, ura! si la mirosit ghioceii pe la radacina.
Nu ma leg si nu-s in masura sa ma iau de partea in care se spune ca "ti-a fost daruita viata, daruieste si tu la randul tau", mi se pare o tampenie, cred ca, mai degraba, tine strict de alegeri personale. Mi se pare deplasat sa spui ca faci copii pentru ca "ti-a fost daruita viata", mars ma,  sau ca aia care fac sau nu fac copii se gandesc mai intai la cate miliarde de suflete sunt pe planeta. Ii vorba de alegeri personale si, atat cei care fac copii cat si cei care nu fac copii, nu-s nici de condamnat nici de laudat.
Pana acum,  din partea femeii am reusit sa vad parte din sacrificiile pe care trebuie sa le faci ca si parinte, si ar rezulta ca, ai doar dezavantaje, fara sa vina ceva  la schimb care sa compenseze.
Mi-ar placea sa aud parerile parintilor, cu argumente clare si concrete, care-s avantajele de a fi parinte. Lasand la o parte ca i-am intrebat pe vreo cativa si, tot ce au reusit sa-mi spuna o fost ca-i greu de descris, da' ii grozav de simtit, oha (adica lipsa) avantaje, da' o gramada de iubire. Dam  la o parte aiureala cu cana de apa adusa la batranete de catre copii, si cam la asta s-o rezumat raspunsurile parintilor: multa iubire, asta primesti daca  devii parinte. Bun, stiu ca-i delicat si dificil de definit iubirea, nu-i palpabila, nu-i masurabila, moasa-sa pe gheata de iubire, pana la urma, poti sa-ti iubesti  partenerul/rii de viata cat de mult, adanc si apasat vrei, fara sa fii nevoit sa faci sacrificiile pe care le fac parintii sau, poti sa-ti iubesti cainlele, capra, camila sau cele doozeci de  pisici cu care traiesti, nu? Nu.
Copiii iti ofera, in primul rand, stabilitate emotionala, adica, ii iubesti neconditionat, toata viata ta de parinte. Daca ii cineva in stare sa explice si de ce, as fi recunoscator, eu nu-s in stare sa-mi explic de ce, dar stiu sigur ca parintii mei asta au simtit si simt, la fel cum  exact asta simt si  io pentru copiii mei.
Unii zic ca asta-i mecanismul de perpetuare al speciei, ca tocmai 'recompensa' sub forma de stabilitate emotionala si iubire neconditionata fac ca parintii sa treaca fara probleme peste sacrificiile impuse de cresterea copiilor, la fel cum mecanismul asta face ca, pana in sase ani (perioada in care aloci cele mai multe resurse cresterii), copii sa fie nepermis de simpatici, deosebit de 'smotocibili', 'alintabili' si 'pupacibili', cacaturi de ori vomiti ori dai in diabet cand le auzi.
Gandindu-ma mai bine, mi se pare oarecum hazliu ca cei care-si dau cu parerea despre cum ii sa fii parinte, n-or fost niciodata pusi in postura de a fi, pe cand, parintii, au trecut prin ambele, si au termen de comparatie.
In contuzie si de incheiere, daca  anumite persoane considera ca, a face sacrifiicii si a oferi din resursele tale oamenilor la care tii sunt  caracteristici specifice retarzilor si dobitocilor, nu-mi ramane decat sa ma declar unul.

Reducerea volumetrica a cornetelor nazale prin radiofrecventa si moasa-sa pe gheata

Io pe cand am fost mic, am fost tare rau, da' rau-rau, pe-atat de rau, incat mi-am rupt nasul  doar de trei ori. Drept urmare, s-o facut la fel de sinuos precum un drum de munte. Bun, asa am ajuns la deviatie de sept, da' faptul asta nu m-o impiedicat sa folosesc clarinetu' la respirat.
Acu' vreo cativa ani, am inceput sa nu mai pot sa bag aer prin amusinator. Jumatatea mai buna, ca sa ma duc pe la doctori, sa-mi faca si sa-mi dreaga pe moasa-sa pe gheata numa' sa sesfunde organu', pentru ca, altfel,  in timp, amusinatorul infundat posibil sa duca la probleme cu inima. Iau trimitere pentru O.R.L. si plec io la capitala, ca Pacala in targ. Nimeresc la un  doctor care da verdictul scurt, deviatie de sept, ma bate scurt pe umar, imi zice ca-mi face doua injectii in nas, cum ar veni, pregatitoare operatie si, hotaraste ca-s norocos, in cateva zile ma opereaza. In momentul in care mi-o facut injectiile in nas (cate una pe o parte), mi-o dat lacrimile - instant - de durere. Pusca si cureaua lata, mai putin durea cand imi rupeam nasu alt'data. Imi da o bucatica de tifon si ma tipa acasa, cum ca sa vin saptamana viitoare, la operatie. Si asa ies io nauc, cu lacrimile siroind pe fata, cu o bucatica de tifon care nu facea fata sangelui ce picura din nas, de se uita lumea la mine ca la urs.
Intre timp, s-o facut ca o aparut ceva urgente si n-am mai avut timp sa ajung la operatie, iar ami apoi, nu stiu cum de s-o facut ca nici nu prea m-o mai framantat problema. Asta pana de vre-un an, jumate, vreme din care o inceput sa ma doara gatul. Incerc io un tratament, doo, altele, la un doctor, doi, trei, nimic. Durerea statea la mine in gat si nici macar nu i se rupea de doctori si tratamente. Dupa ce s-o incercat cu fel de fel de buline si injectii (bucuria jumatatii, printre altele, o fost si asistenta prin spital, si grozav ce-i mai place sa bage ace in oameni) cu rezultate nule, s-o ajuns la concluzia ca trebuie sa-i facem loc aerului sa treaca prin amusinator, poate in felul asta se curata mai bine gatul si dispar drerile. Doar ca, de data asta, nu s-o mai legat de deviatia de sept, ci s-o hotarat ca reducem cornetele nazale ca sa desfundam conductele de  aerisire.
Toata treaba o durat pana-n 15 minutele. Cam zece minute am stat cu ceva mese cu anestezic prin conductele amusinatorului, dupa care, mi-or mai dat cu putin spray cu ceva anestezic, iar apoi, in cinci minute m-o gadilat cu ceva tepusa (care-i de fapt un electrod cu doua ace), aia fiind toata treaba cu reducerea cornetelor prin radiofrecventa.Mi s-o spus sa nu-mi suflu nasul, sa nu fac baie, si alte mici maruntisuri d'astea de-ti mai coloreaza viata. Cam o ora si jumatate m-o frecat ceva arsura, partial dureros, partial sacaitor, cu vagi urme de creieri durerosi. Norocul meu si inspiratia mea o fost ca n-am ascultat de doctor si mi-am suflat nasul. Dupa ce am scos cate un cheag frumusel din fiecare nara, disconfortul si durerea au disparut in proportie de 90%. Si uite asa am ajuns sa  fiu  fericit.
Toata treaba  fost o banalitate si zic ca merita facuta, chiar daca clarinetul nu functioneaza la capacitate, macar intra si iese aerul pe acolo si, implcit dorm deja ceva mai bine. In contuzie, acolo unde ii cazul, treaba asta cu reducerea cornetelor nazale merita facuta cu varf si indesat, fiind o metoda putin invaziva si aproape nedureroasa.

Di ce?

S-o dus sufletului cura mea de slabire. O clipit jumatatea de doo ori, si bam, jumatate de tava de prajitura cu mere o disparut in imensitatea burtii din dotare.
Cand o vazut rezultatul, nici n-o indraznit sa mai clipeasca, nu de alta, da' era sigura ca daca mai clipeste de doo ori, dispare si restul de prajitura.

Batandu-ma pe burta, ma intreb de ce s-or fi inventat prajiturile cu mere si de ce naiba or fost facute atat de bune. Singura explicatie logica ar fi ca, cineva, ii uraste pe bomflaii care se tin serios de cate o cura de slabire.

Lucruri care se fac dar nu se spun

 Inmormantari. Lasam la o parte ametitii care "vaneaza" inmormantarile, care povestesc despre cum a fost la Y sau la Z, care-s prezenti de multe ori chiar daca nu cunosc pe cineva, aia-s defecti, io asa cred. Am auzit tot mai des de aiureli de gen "io nu ma duc la inmormantari/nu-mi plac inmormantarile". Ba, voi va auziti ce spuneti? Cui pula mea de mos obosit ii plac inmormantarile? Cred ca orice om sanatos la cap  poate sa spuna ca-i nu-i plac inmormantarile. Nu vad cum naiba sa-ti placa, ca atare, nu vad de ce naiba sa spui asa ceva, e o treba care vine se la sine. Nu te duci la o inmormantare pentru ca-ti place (cum cacat sa-si placa sa vezi un om mort si zeci de oameni plangand?), doh, daca iti pasa de cei care au pierdut un memru al familiei, te duci sa-i sustii, sa-i sprijini, sa-i ajuti sa treaca mai usor peste pirdere, conteaza orice sprijin, din pacate, stiu. Fie te duci sa le fii alaturi si sa-i sustii pe aia care conteaza pentru tine, fie nu te duci, da nu vii cu cacaturi de gen "Nu-mi plac inmormantarile", nici unui om sanatos la cap nu-i plac.

Urasc telefoanele

Demult tare de tot, intr-un bar din Zorilor, Observator, niste betivi de la constructii chinuiau un biet chelner, dupa cum urmeaza:
Chelner: -Buna ziua, ce sa va aduc?
Ametiti: -Bere!
Chelner: -Bine bine, bere sa fie dar, cata bere?
Ametiti: - In prostie!
Chelner: - Bine bine, da' si prostia asta, are o limita.
Ametiti: - La noi n-are nici o limita !!!11

Aproape la fel de mult urasc si io telefonele, mai am putin si ajung sa spun ca le urasc fara limite. Recunosc, am sechele din vremea in care avem functie de conducere si suna telefonul de un ziliard de ori pe zi, fara sa conteze ca-i doua sau patru dimineata, sera sau ziua, iar ala micu' se trezea si el cu sunatul telefonului, plansete, se trezea si jumatatea, circ si nebunie.
Sa nu mai zic ca nu stiu cum se face ca, cand mi-i lumea mai draga, suna pula ala de telefon de se duce naibi toata concentrarea si tot sporul. Ba mai mult, mai suna si cate un ametit sau o ametita sa te intrebe "- Ce faaaaaaaaaaaaaaaci!" si nu-i destul ca le spun "-Muncesc, ma odihnesc sau incerc sa fac copii", ca n-ar inchide nici batuti (in cap) si continua de parca ar fi stapani pe tine si pe timpul tau, gen "-Undeeeeee estiiiii?", poi sunt fix unde vreu io si poate n-am chef sa spun nimanui unde sunt si ce fac, cu atat mai mult cu cat nu ne-am tras de bretele ori n-am facut armata impreuna ca sa ne permitem sa pretindem ca am avea de ne da socoteala unul altuia.
Da, stiu, am imbatranit, da' sincer, nu mi-o placut niciodata telefoanele si nu inteleg de ce sa fii futut in creieri de o suta doo sute de ori pe zi, cu tampenii sau lucruri stupide. Unde mai pui ca am prins si vremurile in care avem si luni intregi in care nu dadeam sau nu primeam vreun telefon, si culmea, ne descurcam al naibi de bine.
O fost grozav sa trec cate o data pe luna pe acasa cat timp am fost student, dadeam si io cate un telefon acasa doar in cazuri de urgente (gen, am spart hiperboloidu cu doo panze si trebuie sa-l platesc) , da' ai mei nu puteau sa ma sune, ca nu coboram la telefonul din holul caminului. Acum, zici ca or luat-o ranza pana si ei, au saptamani intregi in care ma suna si de cate doua ori pe zi, asa, fara vreun motiv.

Cred ca as putea sa urez mult si bine  cu si despre telefoane, da' incerc sa intelg, cum naiba ne descurcam pe vremuri fara telefoane? Am imbatranint in asa hal incat is uracios degeaba cand ii vorba de telefoane, ori telefoanele or ajuns de multe ori masini de tocat nervi si de manevrat si torturat oameni?

Bulgarasi

Discutie cu jumatatea (dupa indelungate negocieri si tratative):
Ea: -Ai rezolvat cu concediul?
Io: -Ihi.
Ea: -Cand, unde, cum?
Io: -Peste trei septamani, mergem la aia, stam cu burtile-n sus si lenevim.
Ea: -No, fain, super, miau miau, hau hau ...
Io: -Pooooiiiiiii, nu-i chiar asa de fain ...
Ea: -Da de ce?
Io: -Stii cum ne-am chinuit sa slabim si cat ne-am bucurat ca am si reusit? No, cum iti inchipui ca ne intoarcem de acolo?
Ea: -Cum?
Io: -Cred ca cel mai usor ne-ar fi sa ne rostogolim :D

Nu va mai plangeti

Clar am imbatranit, ma irita prea mult vaicareala fara rost. Inteleg ca poti sa te plangi de anumite probleme pentru a te descarca, treaba asta chiar ajuta uneori dar nu pentru orice cacaturi. Sunt probleme serioase si grave care ori n-au rezolvare, ori sunt foarte dificil de rezolvat, si sa le discuti poate sa ajute, poati sa gasesti noi solutii. Insa sa te plangi ca ciorba ii pre nustiu cum, ca apa-i prea rece sau prea calda, ca vai, o, vai, parul nu-mi sta in nu stiu ce fel sclipicios, imi pare futere de sine.
In mare masura suntem ceea ce gandim, au mai spus-o si altii, mare parte din problemele noastre exista doar in mintea noastra, in realitate, NU. De ce sa ne inventam false probleme? Trebuie neaparat sa ne chinuim ca sa ne simti mizerabil, pentru ca, in felul asta, sa apreciem mai mult micile bucurii si momentele de fericire?
Daca pe mosi ii mai inteleg, ca-i mai doare una, alta, si nu mai au multa putere sa mai faca mare lucru, pe aia tineri nu pot sa-i inteleg, asta pentru ca au de partea lor toata puterea de a se bucura de viata si-i pacat sa o risipeasca pe vaitandu-se. Studentii se plang ca-i greu, si vai, si oh, dar cum, ce profesor de cacat si ce materie greoaie, ce urat ii la facultate. Sa-mi bag un viespe-n cur, zic, da' sa se planga aia care muncesc sa se intretina la facultate, aia care-s pe picioarele lor si, eventual mai tin si pe altii in spate. Studenti care zac inchisi in camerele lor, cu ochii beliti in monitoare, plangandu-se ca-s siiiiiinguuuuuri. De parca asta ar face sa apara acea persoana speciala la care viseaza ei, sa vina sa-i caute si sa-i futa pana le sar capacele. Nu pot sa merga in cluburi (ca nu mai sunt discoteci, nu?) imbracati ASA, iti dai seama? groznic, pantalonii demodati ai nefericirii lovesc din nou. Pote ca mi se pare mie aiurea doar pentru faptul ca eram in stare sa merg 10km dus si 10 intors ca sa ajung la discoteca, si asta, chiar si in hainele rele de munca, nu ma deranja.
Poate ca nu reusesc sa inteleg cum trebuie lucrurile, poate ca gresesc cand ma raportez la ce am trait,  dar decat sa ma plang, mai bine va urez sa fiti sanatosi, sa va iubiti adanc si apasat, unde vreti voi.