Sunt unele persoane care impart batranetea in patru etape, pentru mine ar fi doar trei etape, prima fiind cea in care regreti tineretea si mare parte din tot ce faceai cand erai tanar, mai poti sa mai faci chiar si in prima batranete.
A doua batranete ar fi cea in care te mai descurci singur dar iti dramuiesti resursele astfel incat sa nu ai nevoie de ajutorul altora. A treia batranete este cea in care ai nevoie de ajutor, cea in care risti sa devii o povara pentru cei dragi tie, batranete pe care sper sa nu o apuc.
Unul din obiceiurile mele care incepe sa se schimbe, este cel cu ajutatul. Imi place sa cred ca am ajutat semnificativ mai mult decat am fost ajutat. Partea asta cu ajutatul este tot un soi de egoism, pentru ca de multe ori o faci pentru tine, ca sa iti placa ce vezi in oglinda. Uneori ajuti pentru ca bucuria celui ajutat poate sa fie molipsitoare, si tot la egoism ajungem. De regretat nu regret ca am ajutat cat de mult am putut, dimpotriva, as face la fel daca ar fi sa o mai iau de la capat.
Cele mai bune relatii le-am avut fix pentru ca am ajutat. Iar cand ajutorul asta este cat se poate de sincer, de ambele parti, poate sa duca la niste relatii foarte faine. Asa este cu o parte dintre fostii colegi de facultate, cu prieteni din Cluj si Bistrita, nasii nostri si pana si cu colegii de munca.
Pe colega de munca am cunoscut-o cand s-a angajat in domeniul constructiilor ca debutanta la o firma de executie, eu fiind proiectant la obiectivul la care firma lor executa lucrarile. Am simtit-o imediat ca era emotionata si putin stresata si mi s-a parut perfect firesc sa o asigur de faptul ca se va descurca foarte bine si ca poate sa apeleze oricand la orice fel de clarificari si sfaturi legate de aspectele tehnice. M-am bucurat cat se poate de sincer ca am reusit sa o incurajez la vremea respectiva si sper ca micul ajutor moral oferit atunci a ajutat-o sa-si consolideze macar putin increderea in fortele proprii.
Ma consider norocos ca imi este colega, de foarte multe ori gandim la fel, ne intelegem de minune si colaboram grozav. Este mai harnica decat mine, munceste mai mult, este isteata, determinata si onesta, si ma bucur grozav ca privieste critica asa cum trebuie sa fie, constructiva, ma bucura faptul ca imi atrage atentia cand gresesc si ca suntem in stare sa radem si sa glumim chiar si pe tema asta.
M-am obisnuit si am invatat cum sa imi ofer ajutorul dar cred ca inca nu am invatat cum sa il primesc asa cum se cuvine, nu ma simt confortabil cand se intampla lucru acesta, asa ca prefer sa fac ce stiu sa fac bine si cu ce sunt obisnuit. Si pe toti cei foarte apropiati, prieteni, colegi de munca sau de breasla, ii ajut cu placere de fiecare data cand pot si cat pot. Doar ca am observat ca nu mai pot si nu mai sunt dispus ca mai demult.
Asa ca, pentru ceilati, amici, vecini, colaboratori si cunoscuti, nu mai sunt la fel de mult dispus sa ajut. Incet, incet, invat sa spun si nu, chiar daca imi displace, incep sa invat sa imi dozez resursele. Nu mai rezist sa mai muncesc doua zile si doua nopti la rand (chiar si o noapte pierduta se resimte altcumva acum), nu mai pot sa conduc o tara intreaga pentru maruntisuri, nu mai vreau sa mai indrept sau sa clarific situatii pentru oricine.
Un lucru e clar, ma schimb, ma trasform, ramane de vazut si in ce anume.
